Este una dintre cele mai apreciate traducătoare de limbă portugheză din România, autoare a peste 80 de volume răsplătite cu premii internaţionale. În spatele acestei celebrităţi culturale, se ascunde, însă, un destin fioros.Victimă fără vină a unui regim totalitar, Micaela Ghiţescu i-a supravieţuit cu demnitate şi un optimism care îi ţine aprins, şi astăzi, zâmbetul pe obraz. Şi care luminează şi amintirile zăpezilor de altădată, în care mai arde, încă, strălucirea Crăciunului. Când am bătut la uşa casei sale, veche de aproape un secol, afară ploua cu stropi mari şi reci. Când am plecat, începuse să ningă
Sub semnul încrederii
- Marea sărbătoare a Crăciunului e totdeauna şi prilej de rememorări. Parcă niciodată nu simţi aşteptarea sărbătorii mai intens ca atunci când eşti mic. Aţi avut o copilărie frumoasă, doamnă Micaela Ghiţescu?
- Am avut o copilărie foarte fericită. Am trăit-o între cele două războaie, când României îi mergea bine. Se citea bunăstarea pe chipul românilor. Nu ştiu dacă am mai văzut de atunci atâţia oameni ieşind pe Calea Victoriei cu zâmbetul pe buze. Familia mea era o familie obişnuită, de intelectuali. Tata a fost un renumit chirurg al perioadei interbelice, cu zeci de lucrări ştiinţifice la activ. A fost un om extrem de competent, care a ţinut mult ca şi noi să primim o educaţie deosebită. Îmi amintesc cum ne obliga în copilărie să ascultăm conferinţele lui N. Iorga la radio şi cum ne "povestea”, chiar în timp ce se difuza, Pastorala de Beethoven, ca să o înţelegem şi noi. Mama, o femeie micuţă şi elegantă, se trăgea dintr-o familie de învăţători aromâni, emigraţi din Macedonia grecească: familia Papacostea. Fusese bursieră internă la Şcoala Centrală de Fete, apoi absolvise Facultatea de Litere şi Filosofie şi a şi profesat un an, până am apărut noi, copiii. Nu eram pre
