Pe câmpul de la marginea lumii trăiesc doar ei, Ioan şi bunica lui.
Sunt singuri, singuri de tot. Într-o parte, câmpul se tot întinde, lung, lung, lung, merge şi se apropie de cer până când îl atinge, se amestecă împreună şi devin totuna. Un fel de câmp-cer, numai şi numai albastru. Acolo, i-a spus bunica lui Ioan, în locul acela care se numeşte Linia orizontului, îngerii coboară de sus pe un tobogan, se rostogolesc pe câmp şi culeg flori, apoi urcă la loc şi cântă şi o ţin aşa, într-o joacă, toată ziua. Ioan ar fi vrut să ajungă acolo într-o zi, dar bunica i-a spus că nu merită: drumul e de fapt nesfârşit, capul îţi intră în cer şi picioarele rămân pe pământ, iar îngerii n-ar şti cum să se poarte cu un băieţel care n-are aripi, ci doar o bunică. S-ar putea să nu merite, i-a zis ea. S-ar putea, a spus şi Ioan. Până la urmă, e mai frumos să ai o bunică decât să locuieşti aşa departe, tocmai la Linia orizontului. Clar!
În partea cealaltă a câmpului, foarte aproape de casa lor de lemn, se sfârşeşte lumea. Câmpul se opreşte pur şi simplu, iar mai încolo de el nu mai e nimic. Doar că nimicul ăsta, ca orice nimic, e şi el plin de lucruri, iar Ioan le ştie bine pe fiecare. Dacă n-ar fi bunica lui, ar sta tot timpul aplecat cu capul în Marele Gol şi s-ar tot uita la lucrurile astea de dimineaţa până seara, mai puţin noaptea, pentru că atunci, ştie oricine, nu se vede nimic. Dar bine că bunica lui e pe aproape! Altfel, cine ştie, s-ar putea ca lui Ioan să-i vină sângele în cap de cât se apleacă în aer sau, şi mai rău, să se aplece atât de tare, încât să ameţească şi să cadă, vuuuuum!, direct în spaţiu. Asta ar fi ceva. Ioan s-a imaginat de multe ori plutind aiurea, prin nimicul plin de lucruri, i s-a părut că o vreme ar fi bine şi plăcut, dar, după un timp, şi-a dat seama că sigur i s-ar face dor de bunica, de casa lor de lemn şi de câmpul plin de flori
