Încă n-am găsit brad de Crăciun. Am făcut săptămâna asta două-trei raiduri pe marginea drumului şi n-am găsit mare lucru. Poate că dacă era ger mi s-ar fi părut altfel si acum am fi pus instalaţii şi globuri.
Tatiii, hai să luăm în ghiveci şi-l plantăm când iese soarele, îmi spun. Zic: Ăştia sunt cam mici. Se uită la mine şi nu înţeleg: da, tati, da’ şi noi suntem mici, nu ne vezi?
Mă trezesc de-a binelea. De două săptămâni încerc să fur câte-un pic de timp şi să-mi umplu cămările. Seara, ca la drumul mare, fac shopping. Trag copiii după mine, ne oprim în faţa rafturilor şi mă cred stăpân al lumii. Ajungem acasă, obosiţi toţi.
Dacă mă gândesc bine, sunt un prost, la fiecare sărbătoare.
O să fac aşa: brad în ghiveci, colaci de la soacră-mea, sarmale de la mama, cadouri simbolice. Vin fiert, scorţişoară, lemne în şemineu, îmi iau copiii în braţe şi ne uităm la foc. Şi-i promit neveste-mii că spăl eu vasele tura asta.
Prietenii mei sunt la fel. Mai povestim rar despre cum colindam din casă în casă, rebegiţi de frig – nimeni dintre noi nu ar mai face asta acum fără un telefon înainte, fiecare stă cu ochii pe smsurile zornăite pe touch-screenul mobilului. Am construit fără să vrem o lume de plastic, oameni de plastic, zăpadă de plastic. Sateliţii ne supraveghează atenţi, număr de cont ne e acum ADN-ul.
Cel mai mult mă enervează că nu mai văd bine. Lucrurile importante trec pe lângă mine ca ştirile de seară, te uiţi la ele şi uneori adormi pe muzica lor tălâmbă. Mă plâng de lipsa timpului ca bătrânii de boli, generaţia mea e chiar mândră de asta.
Mă uit la copii: pfuaaai, ce-or mai crescut - parcă vin dintr-o altă lume, de lângă lumea mea, şi lumea aia a lor creşte mai mare şi mai mare şi mai mare de zici că toti locuim într-o pită de casă. Acum, când scriu, mă simt ca un investitor şi atât, nevolnic stăpân. Şi de fapt cu bani nu poţi cum
