"Am zis că nimic nu este mai fericit decât poetul... Trăieşte deodată şi viaţă de om şi viaţa de înger, cu deosebire că în cea de pe pământ nu simte decât fericirea, decât bunul ei... Ce-mi foloseşte mie dacă natura mi-a dat iubire şi nu mai am încredere s-o împărtăşesc? "Sunt câteva din gândurile junelui Constantin A. Rosetti aşternute pe hârtie la începutul lunii decembrie 1840. Fusese în vizită la Effingham Grant, secretar al Consulatului Britanic. Cine îl tulburase? Sora înaltului funcţionar de la Consulat, Mary Grant sau "Granta" în forma slavizată, la modă încă pe atunci. Peste un an, cu doar o zi înainte de a se întreba: "Oare Granta de ce nu mi-a răspuns ?", filozofase cu privire la rostul verighetei: "O! de câte ori îmi făceam vise de a găsi o femeie căreia să-i dau inelul credinţei. Câte nu mi-l cerură? Şi le-am zis că este cel de pe urmă dar ce voi face unei femei." Înţelegem că începuse să privească "chestiunea" în modul cel mai serios. Însă, seriozitatea era dublată în acele vremuri de patos, ochi daţi peste cap, lacrimi, leşinuri, ameninţări cu sinuciderea, chiar cu dezlănţuirea celui mai fierbinte patriotism.
"Am primit răspuns de la Granta.Am citit de două ori scrisoarea ei, de două ori am plâns, dar nu o lacrimă, două sau zece. Am plâns cum plânge fiul când sărută îngheţata mână a părintelui său... Aste două scrisori sunt destule ca să facă din mine un om carele să se jertfească pentru Patrie, pentru virtute, mai mult decât toţi. O! Câte se trec în mine astă-seară, dacă nu poci zice nimic decât: maică iartă-mă!". "Granta", care venise doar în vizită la fratele ei, poate neobişnuită cu sentimentalismul bizantin, scăldat într-un potop de lacrimi şi de cuvinte care feminizau bărbăţia, sau poate amuzată, hotărî să rămână. El a presupus că vibraţia inimii ei delicate rezonase cu "amoarea" sa. "Astă femeie sau ăst înger" şi-a găsit un adăpost î
