Se lăsa seara.
Luminile oraşului se aprinseseră, poleind zăpada.
Lângă o casă crăpată, o ladă de gunoi. Era plină. Cutii de conserve ruginite, cu gurile căscate, cu etichetele zdrenţuite, pungi murdare, din care cenuşa de sobe se scurgea uşor, trandafirie, borcane goale, în care fuseseră cândva dulceţuri, se adunaseră morman.
Înfipt în mijlocul mormanului - un brad.
Odată cu lumânările şi beteala, îi fuseseră smulse şi crenguţele fragede cu care respira. Începuse să se usuce. Căldura din casă îl opărise şi-acum umezeala din stradă îl termina.
Se chircise de tot.
Îi era dor de aerul rece în care crescuse.
Îi era dor de viscolele albe, de vântul iute care-i scutura zăpada de pe crengi. Şi de veveriţe îi era dor. Şi de vuietul pădurii din vale.
Îi era dor de nopţile de vară. Când iarba mirosea ameţitor şi stelele păreau să fi pornit înspre pământ, simţea că-ntinereşte.
Îi era dor de soare. Soarele îi dăruia crenguţe noi şi verzi.
Îi era dor de viaţa lui de la început.
Se gândi o clipă, bradul, că ar fi fost poate mai bine să nu fi coborât niciodată printre oameni. Să fi rămas sus, singur, înfipt în creştetul muntelui, privind luna cum se plimbă agale, târându-şi beteala deasupra pământului.
Dar acolo, sus, nu întâlnise pe nimeni.
Acolo, sus, nimeni nu-l privise în ochii lui de brad.
Acolo, sus, nimeni nu venise să-i împodobească fruntea cu o stea de beteală, cum făcuseră copiii în Noaptea de Crăciun.
Acolo, sus, viaţa lui - oricât de lungă - n-ar fi bucurat pe nimeni, îşi spuse Bradul.
Gândul acesta, ultim, îl linişti.
Se lăsă pe-o parte, alunecând din ladă, în zăpada luminată de felinarul palid.
Adormi de tot.
Peste noapte se porni ninsoarea.
În zori, veniră gunoierii.
Luară mormanul de gunoi, cu ladă cu tot. Dar ocoliră bradul nins, crezând că-
