Recitalul de dans este un gen de spectacol care a apărut în ambianţa dansului modern, marcând o ruptură faţă de spectacolele clasice care povesteau o istorie ce se desfăşura pe parcursul a două- trei acte. Recitalul a fost forma de expresie artistică a unor personalităţi puternice, de la cumpăna dintre secolele XIX şi XX, precum Loïe Fuller şi Isadora Duncan, formă venită către Europa dinspre America. Fără a urmări o desfăşurare a acestui gen de spectacol, ci doar consemnând apariţia lui, subliniem că, treptat, el a fost preluat şi de formele de dans neoclasic, neoclasico-modern, expresionist (german) şi chiar de dansul clasic, perpetuându-se până în zilele noastre, în toate aceste stiluri.

În ţara noastră, unde am ars tot timpul etapele, în perioada dintre cele două războaie mondiale, nu mult după importul de spectacole clasice, de factură narativă, au apărut şi recitalurile de dans, pentru că apăruseră şi personalităţile care se puneau mai bine în valoare prin această formulă scenică, precum Floria Capsali, Mitiţă Dumitrescu, Gabriel Negry sau Vera Proca Ciortea. Din anii ’70, de când am început să scriu cronică de dans, am urmărit şi recitaluri, cele mai multe de factură modernă şi contemporană. Miriam Răducanu, Raluca Ianegic, Adina Cezar şi Sergiu Anghel, unii împreună, alţii cu ucenicii lor, sau cu invitaţii lor, precum recitalul lui Ioan Tugearu de la Operă din 1989, dădeau viaţă unor gânduri şi simţiri, în forme concentrate, esenţializate. Mult mai rar însă au apărut spectacolele de recital susţinute de un singur artist, căci, în acest caz, unicul interpret de pe scenă trebuia să poată evoca singur lumea, cu toată bogăţia ei. Asemenea recitaluri au susţinut Miriam Răducanu în 1986, în spectacolul Maria Tănase şi alte portrete, sau Vava Ştefănescu, în 1998, cu recitalul Despre tine, ambele fiind interpretele propriilor lor coregrafii. Cu un an în