Stephen Hawking, Leonard Mlodinow, Marele plan,

trad. din engleză de Anca Vişinescu şi Mihai Vişinescu,

Bucureşti, Editura Humanitas,

2012, 160 pag.

Oricîtă fidelitate ar arăta un fizician faţă de experienţă, sunt momente cînd încălcarea empiriei e condiţ ia obligatorie a cunoaşterii. Cine nu abdică de la regulile unui domeniu nu-l poate adînci. Abdicare însemnînd aici: acceptarea unor idei pe care experimentele nu numai că nu le sugerează, dar nici măcar nu le confirmă.

În acest caz, singura justificare a fizicienilor aduce a principiu tactic: cîtă vreme o teorie nu primeşte un vot de blam din partea unui proces empiric care s-o contrazică făţiş, ea poate fi păstrată cu titlul de ficţiune utilă. Iar dacă ficţiunea rezistă încercărilor de a o infirma, ea poate deveni un model de interpretare a realităţii, un fel de paradigmă la care teoreticienii consimt tacit, graţie consensului din epocă. Cînd epoca se va schimba, consensul se va risipi şi modelul de interpretare va fi abandonat, chiar dacă empiria nu a făcut nimic ca să respingă modelul explicativ. Pur şi simplu uzura morală şi-a spus cuvîntul, acoperind cu indiferenţă un set de scheme care la un moment dat păreau de-o valabilitate eternă. E totuna cu a spune că în fizică, la fel ca în arte, moda şi obişnuinţele de gîndire joacă un rol mai important decît suntem înclinaţi să credem.

Cartea Marele plan a lui Hawking (rolul celuilalt coautor a fost pesemne de a redacta conştiincios nişte gînduri pe care cosmologul britanic, aflat în detracare fizică de ordin paralitic, nu le mai poate aşterne coerent, altminteri e greu de înţeles cum paternitatea unei cărţi de filosofie cuantică poate fi împărţită între doi autori al căror merit e atît de inegal pe terenul cosmologiei încît nu rabdă comparaţie valorică), cartea lui Hawking atrage atenţia tocmai asupra obişnuinţelor