Toate bufniţele, Filip Florian,
Editura Polirom,
Iaşi, 2012, 280 pag.
Într-un an 2012 al prozei, prezenţa lui Filip Florian, unul dintre numele de primă linie ale romancierilor contemporani, era de neocolit. Apariţia romanului Toate bufniţele, bestsellerul Târgului de Carte, este un eveniment de public şi de critică în egală măsură. După succesul Degetelor mici, care a avansat frumuşel dincolo de graniţe, după Băiuţeii – scrisă în dialog cu Matei Florian –, în sfârşit, după povestea scoasă din praful secolului al XIX-lea, Zilele regelui, Filip Florian revine la tema copilăriei. Este vorba, totuşi, despre o altă copilărie decât cele pe care le-am întâlnit în romanele precedente, cu personaje, decoruri, poveşti complet diferite.
De data aceasta, personajul principal este un băieţandru dintr-un orăşel de munte, care leagă o prietenie, misterioasă pentru cititor şi suspectă pentru celelalte personaje, cu noul venit, Emil Stratin. Sub îndrumările discrete ale acestuia, băiatul e iniţiat în sfera cărţilor, a textului scris, în sfârşit, i se induce o formă de cultură de bază, lăsându-i întotdeauna elevului o lejeritate maximă în a-şi alege cărţile, domeniile în funcţie de propriile impulsuri. Discuţiile şi plimbările cu Emil sunt alternate cu jocurile specifice vârstei şi locului cu ceilalţi băieţi. În general, cele două sfere ale vieţii băiatului nu se intersectează sau influenţează decât accidental. La scăldat în apa rece a lacului de munte, unul dintre băieţi îl strigă pe nume şi îl provoacă să le dovedească lor, prietenilor lui, fidelitate înaintea oricui altuiva: „Clănţănind din dinţi de frig, mi-a pronunţat numele şi m-a arătat cu degetul, ca să nu se îndoiască nimeni că va fi rândul meu şi că va trebui să-i copiez săritura. Pe urmă, în chip ciudat, a intrat între jnepenii din spate, părea că vrea să caute ceva în desiş, silueta lui
