A debutat cu proză scurtă în 2008, a fost de­semnat tînărul prozator al anului 2011 (de juriul Agenției de carte, pentru romanul Tîrg de arlechini), iar în 2012 tocmai a publicat un volum de versuri (Celălalt pămînt). Între timp, s-a lăsat de profesorat și s-a apucat de biliard. Paul Mihalache e un scriitor atipic pentru spectrul literar contemporan. Ai spus, în glumă, într-un interviu că diferența dintre tine și colegii tăi de generație este aceea că tu scrii proză. La ce colegi te referi? Crezi că mai e valabilă povestea generaționistă? Da, în interviul ăla glumeam. Mai ales că tocmai începusem volumul de poezii apărut, între timp, la Tracus Arte. Dar e drept că glumeam numai pe jumătate. Dintre scriitorii tineri pe care i-am citit, cei mai buni sînt poeți. Cu Radu Vancu în frunte. Iar pentru mine, romanul și proza în general rămîn pe primul loc. Chestia cu generaționismele și generaționalizarea și raționalizarea generațiilor mi se pare acceptabilă pînă la un punct. Există fronturi comune, antologii. Dar cei mai buni sînt întotdeauna greu de încadrat. Vezi romanele apărute anul trecut ale Martei Petreu, Octavian Soviany și Alexandru Vlad, de pildă, scriitori cam de aceeași generație. Mai nou se vorbește de douămiizeciști. Sînt cîțiva puști talentați, care s-ar putea să ajungă poeți foarte buni, cum ar fi Radu Nițescu, de exemplu. Însă și o groază care freacă menta pe la cenacluri și șezători literare. Premiul de tînăr prozator al anului 2011, oferit de Agenția de carte a venit cumva pe neașteptate. Tîrg de arlechíni (Tracus Arte) i-a luat pe mulți prin surprindere. Nu e supralicitat statutul de tînăr scriitor? Nu știu ce să spun. Un poet la 30 de ani poate fi considerat matur. Sau la 35, să zicem, limita de vîrstă impusă de Agenția de carte. Romanele într-adevăr mari scrise înainte de 40 sînt destul de rare. E alt gen de efort. Romanul presupune consecvență,