Visul marii opere scrise, văzute ca univers încăpător, care poate îngloba lumea şi cu cele văzute, şi cu cele nevăzu­te, cu concreteţea realităţii şi cu dimensiunea ei simbolică, l-a întruchipat pentru întîia oară un tînăr teolog şi filozof, fiu, frate şi ginere de domnitor, aflat ca garant al fidelităţii familiei lui în preajma curţii sultanului, la Istanbul, pe atunci în vîrstă de circa treizeci de ani. Dimitrie Cantemir a conceput un aparat textual de o complexitate şi de un rafinament uluitoare, împrumutînd pretextul fabulei animaliere de la Esop şi Fedru, dar şi din Khalila wa Dimna, şi adăugîndu-i un înţeles heraldic şi hermetic occidental, printr-o sugestie venită dinspre romanele lui John Barclay; a găsit astfel un extraordinar prilej de expunere narativă a artei argumentării, a ritualurilor şi ceremonialurilor curteneşti de factură orientală – exerciţiu retoric şi satiric, pamflet şi cronică a lumii proprii, prilej de înnoire radicală a limbii şi a mijloacelor artistice practicate pînă atunci de autorii români. Acest ,,exerciţiu“ a devenit, din 1705 încoace, primul roman al literaturii române, sub numele de Istoria ieroglifică, desfăşurînd o viziune grandioasă şi de mare rafinament. Cantemir a socotit – cu o intuiţie majoră – că romanul nu poate fi decît totul şi a ales ca model nu atît Etiopicele lui Heliodor, cît visul aristotelic al epopeii homerice. Urmarea, peste nici un secol, a fost că un autor hunedorean, Ioan Budai-Deleanu, consilier imperial la Lvov, a scris în versuri o epopee eroicomică intitulată Ţiganiada sau Tabăra ţiganilor (cca. 1820), urmînd nu doar exemple italieneşti moderne, ci, în principal, şi prescripţiile poeticii aristotelice, dar afirmînd acelaşi gust pentru epopeic, pentru epica magna. Tentaţia aceleiaşi concepţii cosmoidale asupra scrisului literar au resimţit-o, mai apoi, şi I. Heliade-Rădulescu (în epopeea neterminată Mi