După cum era de aşteptat, Traian Băsescu l-a numit pe Victor Ponta în funcţia de premier, confirmînd din nou că în politică înghiţi broaşte, porci şi tot ce se mai poate. Era clar ca lumina zilei că Băsescu nu mai are nici un as în mînecă, astfel că declaraţiile premergătoare alegerilor par cu atît mai greu de înţeles. Din preşedintele-jucător capabil să îi ţină pe jar pe ceilalţi actori politici, Băsescu s-a transformat într-un actor cu capacităţi reduse de mişcare. Astfel că, spre deosebire de alte cazuri, nu numele premierului a fost subiectul care a agitat apele vieţii politice, ci eventuala cooptare a UDMR-ului la guvernare, aparent dorită de Victor Ponta, dar respinsă de Crin Antonescu. Alături de acest subiect concret, o altă temă discutată mult şi în termeni foarte critici a fost cea a Parlamentului-mamut, expandat ca urmare a aplicării actualei legi electorale. Parlamentul e, oricum, o instituţie cu o imagine extrem de proastă în România: mărirea numărului de deputaţi şi senatori, văzuţi ca nişte privilegiaţi fără motiv, nu avea cum să dea bine. A început să curgă cu comparaţii cu alte ţări, toate în defavoarea României. India, SUA, Spania, Germania ş.a.m.d. – toate au, proporţional, mult mai puţini parlamentari decît România. Argumentul este însă falacios: cele mai multe dintre statele date drept exemplu au, în fapt, mult mai mulţi parlamentari decît România. E vorba de state federale sau cvasifederale, în care regiunile/landurile/statele componente au, la rîndul lor, parlamente ai căror membri sînt aleşi de populaţie. Privită din această perspectivă, România se arată a fi o ţară cu prea puţini parlamentari. Fobia în raport cu numărul neaşteptat de mare al parlamentarilor români îmi pare cu atît mai ciudată cu cît, în ultima vreme, se cochetează tot mai mult cu ideea unei republici parlamentare ca răspuns la potenţialele derive autoritariste ale pr