Cât de mult îmi place când ninge în Bucureşti! Mă bucur ca un copil când văd fulgii mari de zăpadă căzând grei pe parbrizele maşinilor şi obturând vizibilitatea mocofanilor de ocazie, adică a ălora care ţin maşina în garaj şi care o scot la plimbare doar când e vremea neprielnică afară ca să încurce, ghiduşi, traficul. Îmi vine să ţopăi de bucurie şi să fac tumbe complicate, gândindu-mă doar cât de frumos o să fie să-mi croiesc drum prin mormanele de zăpadă neagră de pe trotuare şi cum o sa mă stropească şoferii cu mâzga împuţită rezultată din frământatul zăpezii sub roţile lor nepăsătoare.
Da, vreau să ningă! Vreau să se depună neaua în strat gros pe acoperişurile şubrede ale caselor din centru şi să păşesc temătoare, neştiind niciodată cu ce o să mă pomenesc că-mi pică în cap. Anul trecut, de pildă, pe o doamnă din faţa mea a picat zăpada cu acoperiş cu tot. Când mă gândesc că aş fi putut să fiu eu în locul ei, apreciez altfel lucrurile din jurul meu. E o lecţie pe care mi-o dă viaţa fără niciun cost şi care mă scuteşte să citesc vreo pagină din Elisabeth Gilbert.
Tot anul trecut, când ningea de mama focului şi nămeţii depăşeau deja gardul Bisericii Armene, un bărbat înalt înainta cu greu spre staţia de autobuz, trăgând după el o mogâldeaţă cu haină lungă de fâş şi căciulă cu moţ trasă mult peste ochi. Ea gâfâia, încercând să ţină pasul, şi el suduia la fiecare pas că întârziase deja la serviciu.
- Vezi? E numai vina ta! Ninge! Că din septembrie baţi din palme şi mă căpiezi cu „vreau să ningă mult, vreau să ningă mult”. Ei bine, ninge!!Tâmpito!
Mârlănesc vocabularul, dar cumva disperarea omului era de înţeles. Deci asta a fost de vină pentru prăpădul de anul trecut.
în fine, dacă-mi pare rău că n-am practicat vreun sport, e pentru că-mi dau seama că aş fi avut talent pentru patinaj artistic. Dacă vedeţi zilele astea o silue
