În fotbal, în absolut, sînt şi rămîn sud-american
Nu pot trece la studierea aprofundată a superlativelor Gazetei şi a tragerii la sorţi în cupele europene fără să nu mă refer la finala de la Yokohama. Pardon, care finală? Aceea care a stabilit campioana mondială a cluburilor de fotbal. Nu am constatat o mare îngrămădeală de comentarii la acest eveniment petrecut duminica trecută la prînz, la o oră mai mult ca sigur incomodă. Nu discut de ce; chiar dacă au fost acolo ştabii fotbalului planetar, acest turneu final pare mai degrabă o extravaganţă într-un calendar oricum bolnav de obezitate.
Aşa cum, după o părere a unor experţi, un război mondial nu e mondial dacă nu se petrece din Mediterana, de la Gibraltar la Murmansk, nici un eveniment fotbalistic nu are grandoare dacă e în afara acelui spaţiu pe care generalul De Gaulle l-a definit între Atlantic şi Urali, adică pe continentul nostru nespus de drag. Aşa e prejudecata. De ce să mai stabileşti care e clubul campion al lumii la fotbal după ce s-a consacrat echipa campioană a Europei? Că mai există America de Sud? Aia tot noi, europenii, am descoperit-o şi fără Europa ce-ar face orice Messi, Wesley sau Cavani…?
European din Bucureşti, progresist din Dr. Staicovici, “sfîşiat” săptămînal între Manchester United, Barca şi, mai nou, Dortmund, de peste juma’ de secol în fotbal, adică în absolutul meu, sînt sud-american. Mă topesc în faţa Braziliei, a Argentinei şi chiar a Uruguayului, mă încîntă jocul lor obsedant de pase asociaţie, liber de orice seriozitate europeană, mă entuziasmează cum bat ei mingea, cum o mîngîie, şi mă trezesc rîzînd copilăreşte la atîtea chifle şi rateuri efectuate cu inima uşoară. Cedez din europenismul meu inflexibil încă de la Garrincha şi Gerson, de la Valdano şi Kempes citire şi visare. Încît duminică m-a uns pe suflet triumful lui Corinthians cu 1-0 (gol peruanul Guerrero,
