E titlul ultimei mele cărți de poezie, publicată anul trecut de o editură din Cluj. L-am mai testat cândva înainte de '89, dar n-a plăcut și a trebuit să-l retrag. Acum am trăit sub zodia unei concreteți dramatice acel titlu care imagina doar arderi metaforice, nu flăcări reale care mistuie bunuri și pereți. Reiau, încă trist și derutat, rânduri scrise la puțină vreme după ce casa mea n-a mai ars.

N-aș fi vrut să mai scriu azi. Casa mea din Sângeru arată ca după bombardament. Eu însumi sunt obosit, devastat de ce s-a petrecut și mai ales de ceea ce s-ar fi putut petrece, ducând dezastrul la perfecțiune, în urmă cu o zi și o noapte. Incendiul a pornit de la o sobă. Au ars mocnit grinzi și paiante în interiorul unor pereți din piatră, groși de 80 de centimetri și vechi de peste 100 de ani. Casa tragică a bunicilor mei, unde am înghesuit și eu de zeci de ani muncă și însuflețire, după ce n-a mai fost colhoz și grajd public, a luat foc. Șeful pompierilor din Urlați îmi spune că de 16 ani, de când practică această meserie, nu a luptat cu un astfel de incendiu parșiv. Lupta a început la ora 17 și a ținut până la 3 noaptea. Au fost dărâmați cu târnăcopul și ranga, pentru a ajunge la vatre de jeratic, pereți întregi din piatră. Am trăit multiple experiențe în viață, mi-am înmormântat părinții și oameni apropiați. Am trăit acum ca la înmormântarea unui vis. Visul meu a fost să refac această casă, unica de pe aceste văi prin aerul medieval pe care-l păstrează, și să adun în jurul ei cea mai bogată colecție de pietre cioplite de țărani. Muzeul Pietrei e deja o realitate, e vizitat de copii și oameni veniți din alte locuri. Intrarea e liberă. Mândria mea de a fi lăsat satului meu nu doar munca de scriitor, adunată în peste 20 de cărți, ci și acest reper cultural, părea legitimă. Oamenii mor. Piatra, credeam eu, nu moare. Pare însă că și piatra are vremelniciile