Cei ce au urmarit decernarea Premiului Nobel pentru Pace Uniunii Europene si-au pus intrebarea daca sa planga sau sa rada: A acorda Uniunii Europene Nobelul pentru pace este la fel de ridicol precum ar fi sa acorzi o distinctie Armatei Salvarii pentru ca nu face afaceri cu alcool, droguri si proxenetism sau cum ar fi o distinctie pentru Crucea Rosie pentru ca nu intretine lagare de concentrare. Incontestabila este valoarea simbolica a decernarii acestui premiu in Norvegia, o tara care de doua ori a refuzat aderarea la UE.

Autocelebrarea unei elite politice in maniera sovietica si oborul vanitlatilor de la Bruxelles ne mai amintesc si de faptul ca in zona noastra a continentului mai toate interventiile politice din timpul Razboiului Rece au fost sub sloganul luptei pentru pace. Pe aceasta traiectorie a pacii prin definitia unei nomenclaturi se inscriu si momente centrale din istoria Romaniei. Chiar sa fi uitat ca insusi tovarasul Nicolae Ceausescu, distantandu-se fata de interventia Moscovei la Praga (tot sub pretextul pacii) sau fluturand intre Israel si palestinieni a fost cel mai avantat porumbel al pacii de la rasarit? Sa nu ne mai amintim nici de spiritul pacii europene la discretia lui Hitler si Mussolini cand am fost obligati tot in spiritul pacii cu vecinii nostri sa cedam in 1940 Ardealul, Basarabia, Bucovina si Cadrilaterul?

Ar trebui totusi sa ne intrebam la ce fel de pace concret se refera astazi acest premiu. In timp ce in Romania, predomina o perceptie a pacii ca invingere a comunismului si a iesirii din sfera de influenta sovietica, pentru Germania pacea este una de natura economica, care vizeaza dreptul de a penetra pietile europene. Daca in ultimele decenii nu am avut razboi in Europa si totodata astazi o mare parte din cetatenii Europei sunt victimele dezindustrializarii si a pietii comune, in timp ce Berlinul straluceste prin sclipi