Greu la deal cu boii mici, spunea mamaia mea, așteptam vacanța tipografică cum așteaptă prigoriile ploaia, din simplul motiv că am început să-mi fac firul roșu al fiecărui articol mai greu ca mai an, deh, scade și putirința intelectuală în timp, doar nu-s vreun sequencer din regnul muzicii electronice care tot rumegă bucle infinite ca gaia mațu’ (deși io, cu ochiu-mi necruțător asupra performanțelor proprii, astă impresie am când „mă” citesc pentru autoevaluare, nu din auto-hedonism, ferească Sfântu’!).

Îmi pare puțin rău că acest Manglesis, manglitor al sufletelor celor ce-i cad în mreje, și mă (e)număr printre ei, a ajuns la potou când e sfârșit de sezon la gazetă. Sigur aș fi fost mai inspirat la un început de an, când am o senzație de capu’ mic, creierul lejer și odihnit, oricum, chiar și în aceste condiții, voi fi generos în aprecieri (de parcă-mi conferă cine știe ce pregătire să-mi dau cu părerea?). De ce? Mi-a plăcut în timp real smiorcăiala Aphrodite’s Child (piesa The End of The World este cel puțin în topul personal 25 Best Ever Songs, „îngrămădeala” de orgă – voce este de-a dreptul psihedelică, recomand audiția variantei 1969 YouTube, cu Demis vocal și chitară „rece”, bateristu’ baterist, plus Vangelis la orgi și muzicuță încastrată într-un cadru de sârmă à la Bob Dylan), apoi mi-a plăcut Vangelis de când a început să cânte solo așa cum nu mi-a plăcut Demis „Rusu” pentru că, pe măsură ce se îngrășa, melodiile lui deveneau din ce în ce mai siropoase.

Vangelis? Compozitor, producător, aranjor, interpret de clasă, fie că este muzică new age, progressive, electronică, de ambient, de film sau de largă respirație (gen bandasonorăa deschiderii J.O. de la Atena). Are peste 40 de albume solo, îmi plac destule, dar nu mai mult de vreo 6-7. L-am și plagiat! Ușor cu pianu’ pe scări, nu de alta, dar s-ar putea să-i „curgă” clapele, că am vrut să spun că