Una dintre cele mai semnificative cărţi din Biblie. A fost scrisă într-o vreme în care creştinismul intra într-o perioadă de grea persecuţie din partea autorităţilor din Imperiul Roman.
Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, revelată autorului celei de-a patra Evanghelii în scurtul său exil din anul 95 d.Hr., din insula Patmos (Grecia), este, conform teologiei creştine, opera care conduce la pocăinţă şi la salvarea sufletului. Din acest motiv, ea a fost introdusă în canonul Sfintei Scripturi şi este ultima carte a Noului Testament.
O întreagă tradiţie
Apocalipsa lui Ioan este precedată de o întreagă tradiţie în domeniu. Astfel, în perioada elenistică (323-63 î.Hr.) legendele revelaţiilor (ori apocalipsele) apar odată cu lucrarea apocrifă a lui Enoch şi cea a lui Daniel, singura carte din Vechiul Testament care poate fi încadrată în această categorie.
Conţinutul lor priveşte lumea celestă şi sfârşitul veacurilor. O altă serie de scrieri apocaliptice, din care în unele se aşteaptă reinstaurarea regatului lui Israel pe pământ, sub sceptrul unui Mesia, datează din perioada următoare distrugerii Templului din Ierusalim (70 e.n.). Conform exegeţilor, şi celor care au studiat-o în profunzime, cartea Apocalipsei poate fi citită în mai multe registre, se pretează la cele mai diverse interpretări şi cuprinde semnificaţii inepuizabile.
Într-un fel unic
Ultima carte a Bibliei este centrată în jurul “apocalipsei" sau a doua venire a lui Hristos. Cele şapte biserici, şapte peceţi, şapte trâmbiţe încep fiecare cu biserica timpurie şi ne conduc spre a doua venire. Conform exegeţilor, conduc cu siguranţă la a doua venire (capitolul 19 şi alte porţiuni din Apocalipsa se ocupă cu deosebire de a doua venire, iar capitolele 20-22 descriu evenimentele de după a doua venire). Cartea Apocalipsei n-a fost niciodată sigilată (Apocalipsa 22:10
