După toată nebunia mediatică cu și despre sfârșitul lumii și toată oferta muzică, film și carte care e cu și despre Apocalipsă rămâne totuși întrebarea – de ce iubim atât de mult scenariile apocaliptice?
Un an întreg am văzut documentare despre sfârșitul lumii, explicații legate de controversatul calendar mayaș, argumente contra – foarte bine ancorate în realități ștințifice, etc. Nimic n-a funcționat. Burghezi liniștiți – localnici ai suburbiilor s-au pregătit pentru sfârșit, fermieri mai mult sau mai puțin prosperi, chinezi, europeni, americani, hipsteri, oameni ca noi, ironici la adresa scenariilor hollywoodiene. Toți ne-am imaginat într-un fel sau altul că sfârșitul lumii – așa cum o știam noi cel puțin – va veni mai devreme sau mai târziu (dar mai degrabă mai devreme) și ne-am întrebat ce e de făcut în acel moment. Cei mai mulți însă, cei optimiști, au mers chiar mai departe – s-au întrebat nu ce vor face în momentul declanșării Apocalipsei ci după, când (și dacă) vor mai rămâne supraviețuitori. Nu orice fel de. Cei nepregătiți pentru foametea și seceta de după.
Ați văzut atacul armat din Conneticut soldat cu 27 de morți. S-a spus că atacatorul, Adam Lanza, în vârstă de 20 de ani, suferea de sindromul Asperger – o formă de autism social (găsiți mai multe aici și vă rog să fiți atenți la felul în care este descrisă boala – eu una sunt sigură că am avut ocazia să cunosc câteva persoane care ar putea fi diagnosticate ca suferind de sindromul cu pricina, să nu mai vorbesc de străini pe care i-am observat având aceleași simptome. Nu glumesc, generalizând, dacă mă iau după anumite simptome cred că sunt mii de oameni care au boala, într-o formă mai gravă sau mai ușoară, asta dacă, bineînțeles ne luăm după ce spun specialiștii (probabil cei care mai nou vor să treacă orice doliu care durează mai mult e două săptămâni în categoria bolilor psihice cronice c
