"Nesimţiţilor...morţii ăştia nu dorm liniştiţi...hoţii", cad apostrofările peste şirurile încremenite de cruci albe din Cimitirul Eroilor. Este 21 decembrie 2012.

În faţa noului Parlament, Victor Ponta vorbeşte despre "ziua cu totul specială" de 21 decembrie.

Cele două secvenţe sunt despre o întâmplare de viaţă şi destin de acum 23 de ani: Revoluţia Română. După 23 de ani, un şef de guvern, de 40 de ani, anunţă "sfârşitul unei lumi politice" şi, nici nu se putea altfel, o "nouă lume", un "nou început" şi "viitorul" pe care îl doreşte. Peste câteva ore, guvernul său va depune jurământul de credinţă în faţa preşedintelui, principalului exponent al "lumii politice" pe care taman a declarat-o decedată. Este un soi de "revoluţie".

Între Revoluţia Română şi "revoluţia" din ziua "sfârşitului lumii" s-au scurs o seamă de ani şi am păşit dintr-un secol zbuciumat într-un secol care-şi găseşte cu greu pacea. Amintirile sunt mai blânde, mai rotunjite. Sunt mai ales depre sentimentul aproape insondabil al libertăţii totale, speranţele aproape fără limite şi visele fără bariere din acele zile. Aminitirile sunt despre deşteptarea de conştiinţe şi despre multe feluri de curaj.

La 23 de ani după Revoluţia Română, ne mulţumim să trăim în prezentul diurn, cu gândul la viitorul de peste trei zile şi uitând comod de trecut. Libertatea este un lux pe care ni-l putem oferi şi proteja doar cu trudă. Gândurile, visele şi curajul sunt cuminţi şi pragmatice. Am devenit prea sceptici, prea înţelepţi ca să mai facem Revoluţie. Îndrăzneala noastră ţine cât să avem revolte personale, în folos individual. Firesc, trăim aproape exclusiv pentru noi, lipsindu-ne altruismul, un pic inconştient, de a îndrepta ceva din lumea de afară.

În 21 decembrie 2012 lumea de afară înseamnă, de exemplu, un Parlament bizar, pe care abia l-a încăput o sală indecent de mare şi în car