Sunt exact 129 de ani, astăzi, de când a văzut lumina tiparului prima ediţie a poeziilor lui Mihai Eminescu, ediţia Maiorescu, despre care Perpessicius scria că “a rămas până astăzi modelul celei mai înalte orânduiri a poeziilor” Luceafărului literaturii noastre. Iar în tot acest interval, “istoria de culise” a ediţiei princeps eminesciene a stârnit interesul şi curiozitatea nu doar a eminescologilor şi a pasionaţilor de poezie, ci a tuturor celor care au manifestat o minimă dragoste pentru lirica românească, pentru cea eminesciană, în special. Pentru unii dintre aceşti “curioşi”, culisele ediţiei princeps sunt aproape la fel de “incitante” precum iubirile lui Mihai Eminescu, dintre care cea mai aprinsă a fost cea pentru “dulcea Veronica”. Veronica Micle.
Unul dintre aceste “adevăruri de culise” care s-au rostit de-a lungul timpului a fost acela că Eminescu nu şi-a dat consimţământul pentru apariţia acestui volum, mai mult, chiar, l-ar fi “detestat” – deşi nu ştim dacă acesta este neapărat cuvântul potrivit. În genere, un poet îşi clădeşte singur volumul, pe afinităţi care-i sunt numai lui cunoscute. Există o logică a curgerii poemelor între copertele unei cărţi, care poate că uneori scapă observatorului exterior, dar care defineşte starea şi relaţia, poziţia poetului faţă de propria-i creaţie. Or, în cazul lui Eminescu, acest lucru nu are cum să transpară pentru că nu el a gândit ordinea poeziilor. Ar fi interesant de ştiut cum şi-ar fi conceput Eminescu prima ediţie de poeme..., dar niciodată nu vom afla asta. Gândul lui, vizavi de primu-i volum, nu are nici măcar strălucirea stelei care străbate hăurile, dându-ne lumină chiar şi după ce steaua s-a stins.
Titu Maiorescu, alegând, într-un moment nefericit al existenţei poetului – a cărui sănătate se ruina – să-i adune poemele într-o carte, face o selecţie ale cărei criterii cercetătorii creaţ