Binefăcătoare şi proaspătă este mereu în noi bucuria Naşterii lui Hristos.
Oricâţi ani au trecut peste tine, totdeauna îţi regăseşti la Crăciun copilăria, cu toata feeria ei. De ce oare? Poate şi pentru că în copilărie toate simţurile îţi sunt mai limpezi, mai neîncepute, mai sensibile la toate cele pe care natura şi cultura adăugată ei ţi le propun: chipuri, cuvinte, rostiri, culori, sunete, mirosuri, suprafeţe, gusturi, învederări, încredinţări... Ele îţi apar ca taine, trimiţând spre o Taină mai mare, desăvârşită, Taină a tainelor, chemând blând dintr-o depărtare apropiată.
O vreme de argint
Pentru noi, în spaţiul nostru, Crăciunul este legat de iarnă. Parcă nu ne este deplină povestea lui fără o iarnă adevărată, aşa cum spune, atent privind, şi poetul:
O vreme de argint masiv
pe-alocuri înnegrit de vreme,
ţintat cu sori, metalic tiv,
la orizont scrâşneşte, geme
Copacii de argint, tăcând,
din crengile de-argint, oprite,
nemailovind, nemaisunând
nici ore-ovale nici clipite
par, cum îi întâlneşti, aşa,
explozii împietrite, surde,
care-au ţâşnit spre cer cândva,
din arhebuze şi din durde
(Nichita Stănescu, "Peisaj de iarnă”)
În revistele şi în cărţile copilăriei, ilustrările sărbătorii se făceau (uneori se mai fac) cu o iarnă abundentă, uneori calmă, alteori aprigă, cu fulgi imenşi, pogorând alene sau viforos din ceruri, cu păduri de brazi, cu sănii trase de cerbi sau de reni, cu case pe acoperişul cărora un strat gros de zăpadă se adaugă precum o şubă ocrotitoare şi pe al căror horn iese ademenitor fumul de la un foc arzând zglobiu în interior, luminând mieriu un spaţiu prietenos, chemând la poveşti... Totul de o voioşie irezistibilă, molipsitoare. Cuminte, totuşi. Şi aşa rămâne Crăciunul, nu-i aşa?, până la sfârşit, şi în imagină
