Zilele astea ar fi împlinit 83 de ani. În ultimul timp femeile ating 90, nu numai în Germania, chiar şi în România. Prima dată am văzut-o la cîteva zile după moartea ei, la emisiunea în limba germană, într-un interviu mai vechi cu Christel Ungar-Ţopescu, reluat la televizor. Numele ei însă îmi era cunoscut de mult. Îl auzisem cu treizeci de ani în urmă la Volk und Kultur, condusă de scriitorul Franz Storch – plecat şi el dintre noi –, unde am semnat vreme de opt ani rubrica de „Artă plastică“, par hasard. Deşi în această redacţie germană nu se făcea risipă de vorbe, Ricarda Terschak era un nume pe care toţi îl pronunţam cu respect. Poate de aceea mi-a rămas în memorie, fără să o fi văzut vreodată pe femeia care îl purta, fără să îi fi citit vreo carte. Abia acum cîteva săptămîni am aflat din articolele în memoria ei, semnate de Joachim Wittstock şi de Christel Ungar-Ţopescu, că şi ea a urmat, cam în aceeaşi perioadă cu mine, Şcoala Ordinului catolic al Ursulinelor din Sibiu şi, culmea, la fel ca mine, a vrut să se călugărească. În ce mă priveşte, visul ăsta n-a durat prea mult, dar ea a fost mai statornică, deoarece a apucat să intre în Ordinul Benedictinelor la Timişoara, pe care a trebuit să-l părăsească în 1948, cînd comuniştii au desfiinţat toate ordinele monahale. Abia după 1989 i s-a oferit şansa să absolve Teologia la Timişoara. Pe mine m-a atras mai mult latura lumească, m-am căsătorit, am făcut un băiat, am vrut să fiu actriţă, am devenit în schimb poetă, după părerea mea „desuetă“, o ocupaţie care nu e total ruptă de sacralitate. Ea nu s-a căsătorit, nu a făcut copii, dar prin cărţile ei a devenit o mamă de suflet pentru mii de copii care n-o vor uita. Am aflat din articolele publicate la moartea ei în ziarul Hermanstädzeitung (Sibiu) despre imensa ei dăruire pentru oamenii care au nevoie de ajutor: orfani, bătrîni părăsiţi, handicapaţi, existenţe li