Liviu Ioan Stoiciu, Substanţe interzise,
Editura Tracus Arte,
Bucureşti, 2012, 69 pag.
De la un volum de versuri la altul, poezia lui Liviu Ioan Stoiciu se distilează, se rafinează, dar nu se desparte de ea însăşi. Se poate observa, în timp, cuminţirea sintaxei şi fluidizarea discursului poetic. Rămân însă suficiente elemente prozodice şi stilistice pentru a nu se destrăma monograma recognoscibilă a poetului. Nici în Substanţe interzise, faţă de precedentul Pe prag (Vale- Deal), nu apar diferenţe semnificative, de formulă sau de substanţă a imaginarului.
Întâlnim, şi aici, o poezie dialogică şi colocvială, în care pluralitatea vocilor maschează, mai degrabă, o polifonie a eului, o autoreprezentare teatralizată a interiorului sufletesc, iar voroava ţărănească se îmbină, contrapunctic, cu termeni elevaţi, abstracţi, uneori de spiritualitate ocultă („spaţii malefice, energii ale câmpului lui mental”, „biocâmpuri”, „lumea particulelor elementare”, „câmp energetic emoţional” ş.a.). Tematic, Substanţe interzise este tot o carte a pragului, având ca poem emblematic Aştept aprobare: „Mă afund în interiorul meu, îngheţ de frig, dârdâi,/ pe zi ce trece mi se încetinesc mişcările,/ nu mai am nici un motiv să/ ies la suprafaţă. Mă rad, mă îmbrac frumos, nimeni nu/ bănuieşte cât de departe am ajuns./ Totul devenind anevoios de la o vârstă... N-am/ noroc să mă mai bucur de nimic, se/ apropie staţia. Aici mă aşteaptă o mică alinare. O ţigancă:/ faceţi magie neagră? Hai, conaşule,/ trezeşte-te. Aici e? (...)// Mestec, absent, grăunţe înmuiate în/ vin. Una câte una amintirile îşi/ dau duhul şi putrezesc. Îmi faci cu/ ochiul. Ura! Mă văd întins în pat. Plutesc/ la doi metri deasupra mea. Acum mor de cald,/ nu mă mai afund, acum mă înalţ. Şi tot aşa, până prind un/ moment de trecere, aştept aprobare”. Ţiganca aminteşte de ritul de trecere Dincolo, din
