Revenit în ţară către jumătatea anului 2012, am avut la început dificultăţi de situare exactă: am crezut că nimeream în altă ţară decît cea din care plecasem. Nu era aşa, din păcate ajunsesem chiar în România, deşi într-o Românie irecognoscibilă. În aceste condiţii, am avut contact doar cu producţia literară naţională din a doua parte a anului.

Pentru cultura noastră, anul 2012 na trecut degeaba. Împinse parcă din urmă de Centenarul Caragiale, cîteva contribuţii masive consacrate autorului au apărut în cadenţă (semnate de Dan C. Mihăilescu, Bogdan Bădulescu etc.), iar poezia, fierul de lance perpetuu al literaturii române, a continuat să ofere nestăvilit, şi în 2012, volum după volum. Mi-au atras însă atenţia cu deosebire două cărţi extraordinare apărute la finele anului, amîndouă greu de clasat, deşi la eventuale premieri pot candida sub eticheta vagă de „Critică“.

Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste de Andrei Pleşu (Editura Humanitas) vor interesa în egală măsură exegeza biblică, etica, meditaţia filozofică şi literatura. Pentru ca o asemenea carte să apară, în indiferent ce cultură, e necesară o conjuncţie favorabilă de astre şi, bineînţeles, existenţa unui talent scriptic multiplu precum cel al lui Andrei Pleşu.

Dincolo de cuvinte. Polifonia inaudibilă a „Scrisorii pierdute” de Mihai Dinu (Editura Spandugino) marchează altă apariţie surprinzătoare: prin ea anul Caragiale se încheie în glorie. Mihai Dinu, după vaste preambuluri destinate didascaliilor dramatice, ilustrate cu exemple româneşti şi străine, întreprinde – în a doua jumătate a cărţii – o extraordinară analiză detaliată a Scrisorii pierdute. Exegeza caragialiană se îmbogăţeşte astfel cu o contribuţie decisivă.

Într-o întreprindere unde scheletul demonstraţiei rămîne de natură matematică, cititorul obişnuit va trebui de multe ori să-l creadă pe autor pe cuvînt, orizontul