Şase ani de Uniunea Europeană trebuie priviţi prin prisma a două realităţi în energia românească.

Prima dintre ele vizează statul român, un mastodont care s-a adâncit în conservatorism. După valul de privatizări din 2004-2005 (Petrom, distribuţiile de electricitate şi de gaze naturale), statul a acumulat câteva avertismente din partea Bruxelles-ului, transpuse în declanşarea unor proceduri de infringement din cauza nerespectării legislaţiei comunitare şi a întârziat mai bine de opt ani liberalizarea pieţelor de gaze şi energie. A doua realitate priveşte mediul privat, singurul investitor serios din sistem. În aceşti ani a apărut o industrie nouă, cea a regenerabilelor, o centrală electrică a fost ridicată de la zero (Petrom), iar două dintre cele mai mari rafinării, Petromidia şi Petrobrazi, au continuat programul de modernizare. Asta înseamnă investiţii de miliarde de euro.

Uniunea Europeană a adus în România instituţii noi, precum Autoritatea de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE), dar mult timp am fost urechiaţi că nu am asigurat independenţa acesteia. Ani de zile ANRE nu a avut buget propriu, funcţiona în sediul unei companii de stat, Hidroelectrica, salariaţii nu erau bine plătiţi şi din această cauză plecau pe capete, iar conducerea era numită politic. Asta ne-a atras procedura de infringement.

Ca să vedem unde ne situăm după şase ani de UE trebuie doar să ne uităm la angajamentele pe care România le-a luat în perioada 2002-2004 în faţa Bruxelles-ului în capitolul de negociere 14 - „Energia”. Cea mai mare discrepanţă între ce s-a promis şi ce s-a realizat este legată de liberalizarea pieţelor de gaze şi de electricitate. „Acest proces trebuia să-l finalizăm în 2007 şi acum suntem la sfârşitul lui 2012 şi nici nu l-am început. Am bătut pasul pe loc atâţia ani şi mă mir cum nu ne-au sancţionat (reprezentanţii Comisiei Europen