Ioana Pârvulescu, Viitorul începe luni,

Bucureşti, Editura Humanitas,

2012, 312 p.

Fiind, acesta, ultimul număr din 2012 al revistei noastre, îmi voi îngădui să fiu mai subiectiv decât de obicei. De altfel, niciodată n-am avut, ca alţii, pretenţia deplinei obiectivităţi. Unele cărţi m-au bucurat, pur şi simplu, ceea ce s-a văzut, sunt convins, în tonul articolului.

Altele m-au enervat de-a dreptul, chiar dacă, strict tehnic, le-am recunoscut o serie de calităţi. Am reacţionat, prin urmare, pasional. Cred însă că, în critica literară (şi cu atât mai mult în disciplina perisabilă a cronicii), e crucial să-ţi păstrezi vii reflexele. Să nu te mortifici înainte de vreme, să nu-ţi pierzi, prin specializare, entuziasmul de la început. Experienţa (care, vrândnevrând se capătă odată cu trecerea timpului) nu trebuie să alunece în suficienţă. După doi sau trei ani de articlerie săptămânală, oricine poate evalua o carte cu destulă precizie şi destul de repede (mai ales dacă ţine cont de mode şi se adecvează acestora). Dar, atunci, unde mai e farmecul receptării? Unde mai e fascinaţia întâlnirii aceleia miraculoase ?

Sunt lecţii pe care, mai direct sau mai subtil, le-am primit la începutul magistraturii mele critice chiar de la autoarea romanului despre care scriu acum. Şi pe care la fiecare nou articol mi le amintesc, aproape din instinct. Datorită lor m-am străduit întotdeauna să afirm adevărul meu în loc să-l parafrazez comod pe al altora, riscând, astfel, să nu fiu înţeles cum trebuie sau să supăr fără voia mea pe câte cineva. Am rămas, îmi place să cred, subiectiv şi onest. Nu-mi fac iluzii, sunt sigur că, în şapte ani de cronică, am comis şi erori. Nu puţine. Pe unele le ştiu şi le regret. Pe altele, probabil, le voi înţelege mai târziu. De nici una însă nu îmi e, uitându-mă în urmă, ruşine. Constat că, de obicei, am greşit tocmai