În fiecare decembrie, de la Revoluţie încoace, România pare bântuită de febră. Oraşele, chiar şi cele mai mizere, sunt scăldate într-o lumină feerică. Din goana maşinii sau din viteza trenului, localităţi obscure, scufundate cândva de Ceauşescu într-o beznă completă, ridică spre cer creneluri strălucitoare. Şi în acele aşezări, mari şi mici, înconjurate de uriaşe supermarketuri sau înzestrate cu magazine sărăcăcioase, o omenire în delir asediază tejghelele şi casele de marcat.

Desigur, sunt magazine şi magazine, sunt oameni şi oameni. Parveniţii, les nouveaux-riches, cum îi numeau francezii pe ai lor acum mai bine de o sută de ani, nu frecventează decât anumite zone comerciale, în care luxul e monedă curentă, în care nu se duc pentru că le trebuie neapărat ceva, ci doar ca să fie văzuţi, din snobism. Cei foarte lipsiţi (pentru că trăim şi vom trăi încă foarte multă vreme într-o ţară a contrastelor, de tip sud-american, cu instituţii şi moravuri de mucava) şi-au anexat, la rândul lor, o întreagă reţea de magazine în care sistemul occidental de promovare (imbatabil, mai ales după sărăcia comunismului) le fură ochii ca să le golească buzunarele. Mai există, din fericire, şi o a treia categorie de „asediatori”: cei care fac parte din încă firava clasă de mijloc, la care gustul n-a devenit incert şi nici mizeria fără speranţă.

Aceste trei mari grupuri de cumpărători fervenţi au ceva în comun, ceva care le înnobilează: toate trei sunt însufleţite de Spiritul Crăciunului, atât de prezent în Occident, cu precădere înAmerica, dar şi în generoasa şi tihnita Românie interbelică. Şi el înseamnă respectarea Sărbătorilor (după patruzeci şi patru de ani în care acestea au fost batjocorite, demonizate, desfiinţate) şi, mai mult decât atât, reînvierea acelui simţ rar la om, altruismul, capacitatea de a face daruri.

Ce repede uităm, îmi spun, ce repede uităm! Și mă