Din bilanţul unui an editorial cu destule cărţi meritorii, ca-n oricare altul, dar fără volume de poezie epocale, fără romane de mare vîrf, fără vreo capodoperă dramaturgică, fără studii critice care să se anunţe ca viitoare repere exegetice de răscruce şi fără eseuri, la rîndul lor, inconturnabile (dacă nu cumva mi-au scăpat...), se detaşează de departe impresionantele memorii ale lui Ion Ianoşi din Internaţionala mea. Cronica unei vieţi (Editura Polirom, 2012). O carte grea în multe sensuri (inclusiv la propriu: are 850 de pagini, format mare), atît de doldora de informaţii încît, pentru a le putea face loc, autorul şi-a propus el însuşi, împotriva tipicurilor genului, să diminueze pe cît posibil explicaţiile, divagaţiile, autoevaluările, ceea ce dă întregului un aspect şi un ritm de galop printre date şi situaţii, întîmplări, evenimente. Alerteţea naraţiunii face lectura ultracaptivantă, alimentînd – pe de altă parte – şi frustrări, căci multe lucruri ţi le-ai dori mai dezvoltate, analizate, contextualizate. În compensaţie, se cer (re)citite în paralel precedentele volume de mărturisiri retrospective ale lui Ion Ianoşi, şi anume Secolul nostru cel de toate zilele (1980), Opţiuni (1989), Idei inoportune (1995), eu – şi el (2003, reluat în 2006), pe care Internaţionala mea şi le „subordonează”, transformîndule într-un soi de glosse anexe ale marii reconstituiri a biografiei întregi, detalieri ale anumitor momente, perioade, evenimente, idei. Nu înseamnă că din copleşitorul rulaj factologic al memoriilor lipsesc temele majore ale vieţii şi operei autorului şi ale epocilor pe care octogenarul de astăzi le-a traversat: identitatea plurală, marile opţiuni personale, lingvistice şi culturale (pentru limba română şi pentru cultura română), ideologice şi politice (pentru stînga, pentru marxism, pentru raţionalism), intelectuale şi profesionale (pentru filosofie, literatură