Dan C. MIHĂILESCU

Culcuşul, liniştea şi zâmbetul

Târziu, abia după 15-16 ani, am avut ocazia să văd montările şi tablourile vivante ale cato­li­cilor cu ieslea minunată, micuţul Iisus, duioşia Mariei, suava încrun­tare a lui Iosif şi dulceaţa din privirile ani­malelor în­călzind cu aburul nărilor şi ve­ghind cu pleoape cati­felate trupul "mi­titel înfăşăţel”. La noi în ma­hala, Cră­ciu­nul era, înainte de orice, căderea cu­min­te a ninsorii, bucuria căl­durii şi core­gra­fia fascinantă a lemnelor în sobă, pro­mi­siunea liniştii miruite şi magia bradului, aşteptarea înfiorată a darurilor, odată cu astâm­părarea tuturor impulsurilor agre­sive şi răzbu­nătoare de peste an. În preaj­ma Crăciunului, eram întotdeauna sigur că bunicu-meu n-o să se îmbete, că bu­nică-mea n-o să-l mai mustre, că unchiu-meu îşi va da măcar bineţe cu maică-mea (cu care schimba tot restul anului doar încruntări şi mormăituri strepezite), că mi se va da voie s-o bag puţin în casă pe căţeluşa Tosca, pen­tru un colţ de sobă şi-o pâine înmuiată-n lapte. Şi că voi primi multvisatele mandarine, fularul, mănuşile c-un deget, treningul şi perechea de ciorapi, plus o cio­colată "Kandia” mare, cu alune, de 10 lei, cu ambalajul grena şi miros de vis.

Chiar şi-n ţigănia noastră de pe Giurgiului, colţ cu Ferentarii şi uzinele "Autobuzul”, veneau colindători. Aveam covrigi pe sfoară, venea "popa cu sfeştania”, dă­deam milostenii, iar vecinii se umanizau brusc: îşi suspendau pentru câteva zile blestemele fioroase, fă­ceau schimburi gastronomice, îşi plăteau sau iertau dato­riile şi se vizitau reciproc întru iertare, întraju­to­rare, ori simplu hedonism de uliţă. Chiar şi când în­ghe­ţa cişmeaua de la colţul străzilor Râpelor cu Ostrovului, de trebuia s-o înmuiem cu flacăra de sudură, chiar dacă se mai prăbuşea câte-un acoperiş de garaj din cauza nă­meţilor, chiar când hingherii făce