Citesc Zen. Constat încă o dată că sunt rupt în două. Unul e cititorul, care admiră, celălalt autorul de însemnări, care bombăne. Când nu pot să cârtesc, nu prea găsesc ce să scriu.
Pe deasupra! Citesc, alternativ, şi Elogiul nebuniei (al prostiei, de fapt) şi tot aşa păţesc. E drept, aici a intervenit timpul. Nu mai gândim la fel, nu mai avem aceleaşi preocupări. Rămâne felul de a spune, pe care îl admir.
Totuşi, ceva. Zen e jurnal de criză. M.C. nu poate să înceapă Orbitor 3. Aşa i s-a întâmplat. E autentic, deci. Dar eu, cititorul, cunosc urmarea. Mi-e greu să-mi reprim un nu mai fă atâta caz, ştii că ai să-l scrii! Dar el, nu ştia. Doar spera. Prin urmare, intervenţia cititorului îi ia jurnalului din dramatism. Şi, ca atare, e posibil să fii autentic când scrii, iar când publici să nu mai fii. Nu tot atât.
Sau, invers. Cum am apucat-o cu mult înaintea ritmului revistei, să zicem că rândurile astea nedatate or să apară la puţină vreme după ce voi fi murit. Atunci, ar căpăta un anumit dramatism pasager, pe care acum nu-l au. Cititorul şi-ar spune: ia, uite, zilele trecute încă mai scria, iar astăzi nu mai e!
M.C trăieşte periculos. M-ar interesa o carte despre viaţa de zi cu zi a marilor scriitori. Dacă aşa, cu articole, anchete, interviuri, radio şi TV, călătorii, lecturi publice, târguri de carte, conferinţe, lansări, proze în Elle şi tot ce trebuie ca să le crească nivelul de trai, dacă aşa pot fi şi mari artişti, înseamnă că sunt, chiar sunt, făpturi ieşite din comun. Pericolul este să se retragă în jurnal. Care e foarte bun, dar nu-i tot ce poate da. Unde să tot spună cum ar trebui să fie şi nu mai este el. Şi zice că cel mai puternic l-a marcat Kafka. Păi…
Sigur, dacă ar spune e viaţa mea, o trăiesc cum îmi place, n-aveţi voi treabă cu ea, ar fi altceva.
Cred că M.C. e o victimă a complexului de inferior
