M-aş opri la două lucruri. Primul e felul în care a fost sărbătorit Caragiale, în anul care a fost declarat al lui: nu prin vorbe goale, nu „caragialesc” (de asta au mereu grijă politicienii), ci prin nenumărate cărţi şi audiobookuri. Numai la Humanitas au apărut anul acesta, cinci cărţi şi un triplu CD la temă, dar şi Cartea Românească, Editura All, Casa Radio au sporit atenţia acordată lui Caragiale. Teatrele n-au rămas mai prejos, au fost destule noi puneri în scenă ale pieselor lui, unele cu mare prospeţime, cum e Conu Leonida... al lui Silviu Purcărete. Un adevărat eveniment a încheiat „Anul Caragiale”: o operă compusă de Dan Dediu. Într-adevăr, pe 16 decembrie am asistat la premiera operei O scrisoare pierdută! Aşa ceva nu s-a mai făcut decât o singură dată, în 1935, când Paul Constantinescu a compus o operă după O noapte furtunoasă. Fără a fi specialistă, cred că Dan Dediu a reuşit să fie mult mai aproape şi de Caragiale, dar şi de noi!
Al doilea eveniment este, pentru mine, deschiderea unei noi librării mari, luminoase, cu un „nu-ştiu-ce“ al ei, lângă Cişmigiu, în clădirea care între războaie se numea Gambrinus. Naşterea unei librării în care să te simţi apărat de mizeria cotidiană, în care să-ţi regăseşti calmul şi să-ţi alegi bucuriile literare e un lucru extraordinar. Ciudat mi se pare însă că presa trece oarbă pe lângă asemenea evenimente şi deschide ochii numai la urâţenie. Dacă Bucureştiul devine oraşul librăriilor frumoase (şi deja sunt vreo trei-patru), mai există o şansă de salvare pentru el!
M-aş opri la două lucruri. Primul e felul în care a fost sărbătorit Caragiale, în anul care a fost declarat al lui: nu prin vorbe goale, nu „caragialesc” (de asta au mereu grijă politicienii), ci prin nenumărate cărţi şi audiobookuri. Numai la Humanitas au apărut anul acesta, cinci cărţi şi un triplu CD la temă, dar şi Cartea Românească, Edi
