„ştii ce-am să fac:

am să-ţi stric jucăria

numită durere“. (Miroslav Antić, Poezie fără moarte)

Antologiile implică, în general, o muncă grea şi complicată. Minuţioasă şi îndelungată. Îţi iau mult timp şi cer multă tărie să le duci la capăt – de la selecţia autorilor pînă la selecţia textelor lor şi apoi la munca strîngerii drepturilor de autor şi multe altele. E mai uşor cînd tema vine cumva de la sine, cînd faci o antologie a unui festival cu autorii participanţi sau a unui atelier literar cu tema deja stabilită, unde oricum nu ai ce selecta, participanţii sînt cei care vor apărea şi în carte. Tematic, dacă ştii ce vrei, nu e greu, ştii tema, alegi autorii, publici cartea. Complicat devine însă cînd încerci să cartografiezi zone literare din afara ţării şi a limbii în care scrii. Cînd îţi asumi o astfel de muncă, atunci treci la un cu totul alt nivel. În primul rînd, nu îţi poate veni o astfel de idee decît abia cînd ai destulă pricepere încît să realizezi necesitatea unei astfel de cărţi aici, în România, în al doilea rînd, nu ai cum să începi să te pui pe treabă dacă nu eşti în stare să duci o astfel de muncă la bun sfîrşit şi nu realizezi toată greutatea ei. În ultimii ani, în România au apărut foarte puţine traduceri de poezie străină, darămite antologii – una dintre puţinele şi bunele antologii din ultimii ani pe poezie străină este cea apărută în 2011, la Casa de Editură „Max Blecher“, şi intitulatăColonia poetică (coordonată de Claudiu Komartin) şi care a reuşit să ofere o imagine a ce se întîmplă în poezia suedeză de azi. Deşi cu texte bine alese şi într-o română care te face să ai tendinţa să uiţi că sunt traduceri, cei 15 poeţi suedezi, prezentaţi în acel volum de către alţi 15 poeţi români, nu au părut să producă mari reacţii sau să aibă vreun impact – dacă ar fi să ţin cont de recenzii sau de amintiri ale acestei cărţi chiar şi la