Ştii că unii oameni au felia lor de cer? Nu, nu aşa cum o gândeşti tu de regulă… Pur şi simplu cerul ăsta pe care îl brăzdăm uneori, mai des de când cu low-costurile, şi-l privim uneori nostalgic, de jos, la răsărituri şi primăvara… se poate împărţi şi altfel, după alte reguli şi legi. O să vezi, după ce-ţi povestesc despre Giuseppe.

Pentru că, acum, undeva, pe harta Europei, am un prieten nou, care suferă de frig, de tristeţe, care are foarte puţine lucruri pentru care aşteaptă ziua de mâine şi care este, ca şi mine, cum ştii, prietenul păsărilor. Doar că el a plătit foarte mult pentru prietenia asta… Pentru că a avea o felie de cer vine doar cu o responsabilitate foarte mare…

Tu nu ştii de ce am plecat la Paris. Ştiai doar că vreau să merg, apoi că nu mai vreau să merg, apoi că am ajuns. După ce am pronunţat a doua oară numele locului, m-ai tras de urechi. Spusesem că o să fac nu-ştiu-ce după ce mă întorc din Paris. Nu mă lăudam. Scriam de pe stradă. Nu întotdeauna Parisul e strălucitor, pentru shopping, pentru îndrăgostiţi. Dar e o casă pentru mulţi. Chiar şi eu aveam un fel de “acasă”, acolo: locul unde dormeam. Dar întoarcerile adevărate sunt cele acasă, scris fără ghilimele.

Oamenii merg la Paris pentru multe motive. Eu aş fi vrut o vacanţă, undeva, oriunde, undeva unde să fii departe dar să ajungi uşor şi ieftin, undeva unde, prima dată după ani de zile, să nu scriu despre ce am tot scris în ultima vreme şi am ajuns să consider aproape obligaţia mea să scriu. Aşa că am luat o hartă, m-am uitat pe unde ajunge Wizz-ul, din Timişoara, am căutat să aleg între locurile în care mai fusesem şi cele în care nu, mi-am adus aminte că am nişte datorii faţă de Paris, din 2010 (muzee, locuri, păsări de hrănit) şi…

…nu, n-a curs aşa cum aş fi crezut. Pentru că tot atunci am găsit pe Facebook şi povestea lui Giuseppe Belvedere. Iar Parisul meu de odihnă s