A fost o dată ca niciodată, că dacă nu ar fi nu s-ar povesti. A fost o dată peste mări și țări un imperiu, un imperiu care a fost distrus și din care ne-au rămas poveștile sale. Acest imperiu este astăzi cunoscut sub numele de imperiul Bizantin. Pentru omul modern tot ce ține de Bizanț are o aură de poveste sau de sfințenie. Modernitatea a fost construită plecând de la modelul apusean, așa că Bizanțul a devenit Atlantida medievală. (Basile Tatakis, Filosofia Bizantină, Nemira, 2010) Nu mai știm nimic despre el și, mai grav, nu mai putem înțelege logica sensului specifică acestui spațiu. Pe acest tărâm, exact ca în basme, naturalul și supranaturalul co-existau, trecerea de la nivelul natural la cel supranatural se făcea pe nesimțite, intervenția divină nu era niciodată considerată ceva ieșit din comun, ci făcea parte din cotidianeitate. În Bizanț nu exista un spațiu propriu-zis secular, orice activitate umană, fie că este vorba de artă, de războaie, de politică sau filosofie era îmbibată de sacralitate. În secolul al-XIII-lea, în occidentul apusean orice profesor de filosofie era obligat să jure solemn în fața întregii universități că nu se va pronunța în chestiuni teologice, că nu își va folosi mintea pentru a decide singur, ci se va conforma spuselor dogmatice despre acel subiect. Această distincție dintre teologie și filosofie este de neînțeles în Bizanț, filosofia este « cunoașterea lucrurilor care există », « grija față de moarte », « dobândirea asemănării cu Dumnezeu », « principiul oricărei arte și științe »1. Exista distincția între filosofia creștină și filosofiile pagâne, dar nu și cea dintre teologie și filosofie, monahul însuși era filosof și activitatea sa principală nu era alta decât cunoașterea lui Dumnezeu iar scopul rațiunii era ajungerea la o oarecare înțelegere a Revelației. În același secol, în mijlocul luptei între împărat și papalitate, împăratul