"Să ne vedem la uşa raiului!”
A trăit 93 de ani, dintre care aproape 70 i-a petrecut în mânăstire. De-a lungul vieţii, s-au perindat pe la scaunul său de spovedanie mulţimi de oameni. L-au avut duhovnic feţe mari bisericeşti, dar şi ţărani simpli, pentru că părintele Paisie Olaru avea cuvânt potrivit pentru toţi.
Dacă cineva îi bătea la uşa chiliei era primit. Întotdeauna. Spovedea neîntrerupt, ore în şir, zi şi noapte. Nimeni nu ştia când doarme sau când mănâncă, pentru că nu părea să aibă timp pentru astfel de îndeletniciri pământeşti. Aşa l-au cunoscut toţi - în scaunul de spovedanie, de parcă s-ar fi născut direct bătrân şi înţelept. Sute de mii de oameni şi-au mutat suferinţa în inima sa cuprinzătoare şi caldă, pentru a ieşi primeniţi.
Nu avea multă carte. Mersese la şcoală doar trei ani, dar înţelepciunea sa nu putea fi culeasă din buchii. Era insuflată de Sus. De aceea, o căutau şi ţăranii simpli şi intelectualii rasaţi. Cuminţi, se aşezau sub epitrahilul său, iar părintele îi binecuvânta - "Tătucă! Să vă dea Domnul un colţişor de rai!”. Ruga sa pentru ucenici ţâşnea întotdeauna spontan, o chemare a inimii frăgezite de har - "Binecuvântează Doamne căsuţa lor şi măsuţa lor, viaţa lor şi bucuria lor. Să ne vedem la uşa raiului!”. Dintre toţi părinţii care ne-au luminat întunecatul secol XX el este, înaintea tuturor, Duhovnicul.
Sfetnicul părintelui Cleopa
E toamna anului 1935. România reîntregită era rotundă ca o pâine şi era mare, mai mare ca niciodată. Poporul ei alcătuia o lume puternică şi pusă pe fapte, o lume care avea încredere în destinul ei. În toamna aceea, părintele Cleopa, pe atunci doar tânărul soldat Constantin, se abătea într-o scurtă permisie pe la schitul Cozancea, din apropierea satului natal. Părintele Paisie Olaru se nevoia acolo de aproape 14 ani. Era doar un smerit m
