Maestre drag, Reiau, netezind în sensul aceloraşi vechi direcţii, cute, sau îndoituri ale timpului, trăite neutru, sau în treacăt, pe retroscena colaterală evenimentelor determinante. Reîntoarcerile continue în trecut, reevaluarea repetată a celor trăite, dar şi imaginarea de variante alternative ale deciziilor luate în timp, îmi confirmă bătrîneţea, în realitatea căreia, vă mărturisesc, mă simt confortabil, prudent detaşat pînă şi de visele, ce încă se încăpăţînează; mă aflu în mijlocul unui fel de trafic de influenţă unde acestea se infiltrează insinuîndu-se mimetic, confundîndu-se astfel cu gîndurile diurne, spre alcătuirea materiei prime a fericitelor tristeţi, ce vi le împărtăşesc. Cum însă conştiinţa îşi desăvîrşeşte lucrarea în vis, unde libertatea interioară-mi îngăduie imaginarea împlinirilor, dar şi manipularea visului, odată cu detaşarea treptată de trăirea în real, şi prin experienţa dezvăţului de acesta, mă las în voia coşmarului liniştitor, la ţărmul căruia înnoptează noi generaţii de sirene. De la o vreme, la atingerea unui nasture de sidef, a unei fotografii, sau a unei cărări visate arhiva memoriei, se destinde tridimensional, dezvelind momente, cîndva fară preţ; patina argintie mă obligă să pun ordine sensurilor, priorităţilor, dar şi acolo unde rămăsese aproape alb, să delimitez zonele prea adînci, sustrase memoriei conştiente, să pregătesc locul trecutului viitor şi să adaug prudenţă tăcerilor, lăsînd spaţii mai generoase spre emancipare detaliilor transparente, cum e, spre pildă, cel de atunci: cerul apăruse ca o văpaie, ce se-ndepărta discret, dar vizibil spre altundeva, unde avea să ardă în întregime, verde, aidoma soarelui, ce apunea. Visul despre care scriu şi deasupra căruia s-au depus vreo patruzeci de ani îmi apărea şi peste zi, mereu aluziv, întîi vag ca o amintire, iar după o vreme, pregnant, insistînd parcă, să mi se explice. Fără