Râsul este o treabă foarte serioasă. AltPHel, n-ar fi umplut amfiteatrele antichităţii la comediile histrionilor Aristofan sau Plaut, n-ar fi fost tolerat la curţile regale medievale sub forma bufonilor cu limba ascuţită, n-ar fi avut succes nebun, secole de-a rândul, ca renascentista commedia dell’arte, nici n-ar fi ajuns în şcoli în chip de Molière, Goldoni sau Caragiale, filozofii nu i-ar fi dedicat studii, vezi Bergson cu „Râsul” lui, iar lumea de azi n-ar fi moartă după „să râdem cu Stan şi Bran”. Dacă se râde continuu din antichitate şi până azi (când cred că exagerăm, fiindcă prea râdem din orice) şi când se râde peste tot, din jungla amazoniană şi până la Come-dia Franceză, de la spectacolele japoneze de teatru comic kyogen şi până la Horaţiu Mălăele, e clar, nu există treabă mai serioasă ca râsul!

Râsul e o invenţie pur omenească. O invenţie culturală şi o convenţie socială. În natură, nu se râde. Regnul mineral se ia prea mult în serios, ca să-i ardă de giumbuşlucuri, regnul vegetal nu ştie de glumă, iar regnul animal nu are treabă cu râsul. Cu o excepţie – omul. Singurul animal care râde şi înţelege ceva din asta este omul, dovedind că este cu adevărat homo sapiens sapiens (avem o identitate foarte complicată: regn: animalia, încrengătură: chordata, subîncrengătură: vertebrata, clasă: mammalia, ordin: primata, familie: hominidae, gen: homo, specie: sapiens, subspecie: sapiens). Omul se ocupă cu râsul în multe feluri. Cea mai simplă, dar şi singura sublimă, eu aşa cred, formă de râs este râsul în stare pură, râsul fără motiv, râsul de dragul râsului. O prejudecată stupidă defineşte asta prin „râzi ca prostu’”, însă nu este deloc aşa. Ştiţi că asiaticii (nu ştiu precis care, chinezii, japonezii, vietnamezii, că sunt toţi la fel, dar de-acolo vin toate ciudăţeniile normale) au inventat o terapie prin râs? Pur şi simplu, se adună cu sutele (clar, nu