Astăzi mă simt cam obosită şi confuză. Mi-a venit ciclul şi în plus, am stat aseară până la închiderea ediţiei ca să-mi termin articolul.Getuţele mele colorate trebuie să sosească, am primit deja două mailuri de confirmare: unul care mă asigura că este verificată comanda mea şi cel de-al doilea în care eram informată că a fost expediată. Ce bine că n-am plătit cu cardul! Când o să vină curierul acasă am să refuz pur şi simplu comanda.
În fine. Sunt la redacţie şi încerc să încropesc ceva cât de cât ca să mă pot căra acasă cât mai repede şi să recuperez oboseala de aseară. Robert lipseşte – e gripat! iar faptul că nu răcneşte nimeni în redacţie e de-a dreptul reconfortant. Deşi nu există o înţelegere în aceast sens, cu toţii profităm de lipsa şefului şi ne adresăm unul altuia pe un ton amabil, aproape în şoaptă, ca să compensăm parcă lungile ore de chin când îi simţim lui Robert răsuflarea rece în ceafă şi îi suportăm cu stoicism urletele descreierate.
Sunetul necruţător al telefonului mobil mă trezeşte din această dulce amorţeală. Nu, nu e Robert care mă sună de pe patul de boală să-mi dea indicaţii. Nicidecum! E mama, care se pare că mă sună chiar din apartamentul meu. Of! De ce n-am schimbat yala?
- Laura, suntem la tine.
- Poftim!
- Tata are de rezolvat ceva în Bucureşti.
- A!
- Scuze că n-am anunţat. Nici n-am avut timp cu atâtea pe cap.
- Ce aveai de făcut? Eşti pensionară, mamă!
- Ştii tu. Treaba unei femei nu se termină niciodată.
- Da.
- Să te grăbeşti, vreau să ne vedem. Şi oricum nu-mi place să stau singură în apartamentul tău.
- Eu…
- E destul de înfricoşător! O să încui ambele yale după ce iese tata. Nu pare o zonă prea sigură.
- Aş mai avea ceva de lucru.
- Spune-le să te lase mai devreme astăzi, ia şi tu o pauză.
- Mamă, nu pot pleca de la redacţie pân
