Fabulă
,,Un bou s-a-ndrăgostit de Luminiţa.
Boul acela am fost eu”. (Puşi Dinu-lescu)
G.
Cam peste o oră începe ziua mea de lucru. Cu alte cuvinte, aşa cum îmi place să-mi spun, ziua mea de lucru începe noaptea. Lucru, adică: scris/citit/contemplat/vagabondat prin virtualitatea cerebrală/ş.a., atunci când zgomotele zilei dispar estompate sub faldurile de satin negru ale nopţii…
Mi-am dat seama brusc, ieri, ascultând-o la telefon pe G. plângând, apoi râzând în hohote, apoi vorbind cu 300 de cuvinte-cartuşe pe minut, apoi povestindu-mi nu-ş’ ce întâmplări prin care trecuse de curând, cât de neschimbată era, cât de ea era acolo, în noaptea aceea electromagnetică. Mă simţeam ca-ntr-un fel de tunel al timpului însă glisând spre înapoi, strivind clipele cu moleculele lor cu tot, comprimându-le, turtindu-le, strivindu-le, transformând cei două’ş’cinci de ani (poate chiar mai bine) trecuţi de când n-o mai întâlnisem/auzisem/văzusem, în secunde subţiri-subţiri, atât de subţiri încât cred că i le-aş fi putut trimite între paginile unei cărţi, presate precum florile de câmp, bunăoară…
Îi scrisesem într-un mail că nu s-a schimbat deloc… Şi chiar ăsta era pu-rul adevăr: nu se schimbase deloc…
Ei bine, ceea ce m-a cucerit dintru început la ea a fost faptul că permanent era alta, în fiecare secundă. Adică: trecea dintr-o stare în alta cu o asemenea sprinteneală, încât uneori nici nu mai ştiam cu câte G. deodată eram. Grozav însă era faptul că absolut cu nici una dintre „ele” nu mă plictiseam. Bref, îmi plăceau mult „toate”, în egală măsură. Pentru că dintotdeauna tocmai asta m-a încântat, m-a copleşit, m-a cucerit din prima la fiinţe aidoma ei (extrem de rare în viaţa mea, e foarte adevărat): această imprevizibilitate totală, o mobilitate cvasi-incontrolabilă, ca de argint viu, care brusc şi fără semne prealabile o făcea să se spulbere în mi
