De câte ori i se iveşte prilejul, Crin Antonescu susţine că USL e bine-mersi, iar relaţia lui cu Ponta este una solidă, bazată pe încrederea deplină statornicită între cei doi. Într-un anume sens, ceea ce spune e corect: nu l-am auzit încă pe premier să-şi asume poziţia de observator şi, mai apoi, de “povestitor” al faptelor camaradului său, pentru ca, în final să-şi încheie, ipocrit, depoziţia: “...personal sunt, însă, pe deplin solidar cu acţiunile sale”.

Spre deosebire de Antonescu, Ponta şi-a asumat greşelile, chiar dacă parte dintre acestea au fost “realizate” în beneficiul liderului liberal – vezi unele dintre măsurile neconstituţionale, luate în vară, cu privire la suspendarea-blitz a preşedintelui şi organizarea referendumului de demitere.

Fără a-l “unge” pe Ponta reprezentant al unei “maxime moralia” în politica autohtonă, el se remarcă a fi, totuşi, consecvent cu acţiunile declanşate înainte de alegeri, ca lider al USL – vezi protocolul încheiat cu UDMR, document semnat alături de Antonescu – şi încearcă să dea curs concluziilor acestora, după scrutin. Deloc suprinzător, dat fiind unele trăsături de caracter desprinse mai sus, Antonescu se dezice lamentabil de tovarăşul său politic, ba chiar şi de propria-i semnătură. “Sensibil” la ordinele primite din partea susţinătorilor săi strategici, pe motiv că “foarte multe lucururi, de la momentul semnării şi până la încheierea campaniei electorale, nu au decurs în conformitate cu spiritul protocolului”, Antonescu se “dezleagă”, fără scrupule, de angajamentul semnat cu maghiarii.

În acelaşi sens apare şi dezicerea liberalului faţă de acţiunea “Vizita la Cotroceni”. Victor Ponta îşi asumă fără ezitări şi dezvinovăţiri tardive şi penibile întâlnirea cu Traian Băsescu, în cadrul căreia discută şi semnează, alături de preşedinte, un “armistiţiu” instituţional şi promovarea bunului simţ în relaţi