-AA+A

Decembrie 1989- Decembrie 2012: Adio și un praz verde sau un kil de portocale? Revoluţia, acele zile ale învierii noastre, au devenit, demult o amintire, o biată şi nevolnică amintire despre mici Dumnezei ucişi, hărţuiţi, agresaţi prin genunile unui cer supărat şi care plângea cu sânge şi lacrimi amare. De atunci au trecut, parcă, 23 de secole, nu 23 de ani.

Am uitat, i-am uitat, ne-am uitat înghiţiţi de ostilitatea zilnicului, lepra uscată de pe Insula Diavolului a lui Papillon, cea care ne mănâncă în fiecare zi din suflet.

Florile zâmbesc la geam

Merg copiii să se joace,

Păsări ciripesc pe ram

Când e pace !

Mulţi s-au întrebat, atunci când au văzut morţii, răniţii, haosul creat cu suficientă intenţie după fuga lui Nicolae Ceauşescu de ce Dumnezeu a închis ochii la măceluri. Nu a închis ochii, nici nu ia deschis, pentru că fluierul era la noi, mă rog, la ei, la diavolii care invadaseră ţara, aşa că sub regimul blestemului şi a legii, până şi Dumnezeu e limitat. De-abia sub har e Divinitatea puternică. Numai după ce a pătimit pe Golgota a putut Iisus coborî în iad şi dezlega sufletele drepţilor, înlocuind legea talionului cu iertarea. Din noi, noi nu am ştiut ierta! De ce? Pentru că, în urmă cu 22 ani românii au privit, după 50 de ani fără de ei, au stat, faţă în faţă cu libertatea. Altfel, o noţiune pedantă şi burgheză, vorba lui Thomas Mann. De facto, România a scăpat de tirania maselor, suficicient ameţite pentru a nu le mai păsa de libertatea individuală, de libertatea cuvântului, pentru că masele au fost dresate să iubească autoritatea, prin egalitate înţelegând egalitatea opresiunii. Doar indivizii civilizaţi doresc libertatea.

Din aceste motive, după 23 de ani, nimeni nu mai vrea să-şi amintească nimic, nici măcar de libertate.

Tata cântă pe tractor,

Mama cozonaci ne face,