Veneţia nu m-a dezamăgit niciodată, deşi am prins-o tot timpul aglomerată. O plimbare pe malul canalelor, o cafea băută cu ochii după gondole, arhitectura cu totul specială şi măştile veneţiene, toate au farmecul lor.
Prima oară am ajuns la Veneţia cu trenul. A doua oară, cu autocarul. A treia oară, cu maşina. Excursia de jumătate de oră peste lagună m-a purtat peste o întindere vastă de mlaştini, cu apă nu prea adâncă, aşa că n-am rezistat tentaţiei de a mă întreba cum de
le-a trecut prin cap veneţienilor să-şi construiască oraşul într-o asemenea locaţie. După cele trei experienţe, pot spune că nimic nu poate egala prima impresie...
Îmbulzeală pentru un vaporetto
Am ieşit din gară direct pe malul unui canal, uimit de îmbulzeala turiştilor: să prindă un loc pe vaporetto, să admire tarabele cu suvenire, să-şi aleagă îngheţata sufletului lor, să-şi bea cafeaua cu ochii după gondole, să alerge după palate şi biserici glorioase.
Unii merg pentru arhitectură, unii îşi alocă foarte mult timp pentru poze, alţii, regret să spun, se înghesuie numai după cumpărături. Şi probează măşti peste măşti, intrând în fiecare butic după o faţă de carton ideală.
Personal, mi s-a părut că Veneţia este cel mai bun oraş de mers pe jos din lume. San Marco, Palatul Dogilor, labirintul de alei medievale şi canale fac din cetatea de pe ape un oraş foarte special.
Am petrecut o după-amiază întreagă rătăcind fără ţintă prin zona Cannaregio, mult mai autentică decât atracţiile importante. Am ajuns şi în evreiescul cartier Ghetto, una dintre zonele cele mai evocative din Veneţia, şi
m-am aşezat la o cafenea, privind copiii care se puneau pe jucat fotbal după ce ieşeau din sinagogă. Din clopotniţa din piatră strălucitoare de la San Giorgio Maggiore am avut parte de o vedere panoramică copleşitoare a oraşulu
