A alergat 10.000 de metri pe ploaie, dar, cînd a fost să cîştige, i-a lăsat locul altuia. Santa Claus s-a oprit din împachetat şi i-a trimis o scrisorică
“Salutare! Voi, toţi ăştia de mă cunoaşteţi, ştiţi că nu sînt maestru în faţa tastelor, că nu scriu mult: puneţi-mă să alerg pe toate pistele din lume, dar nu şi pe cărările dintre rînduri şi cuvinte. Aşa că o să fiu scurt”.
“În dimineaţa aia mă trezisem, ca de obieci, la 8:00. Pînă la 8:30 un dejun ca la carte, apoi, un masaj de recuperare. Să fi fost, poate, 10:00, cînd nebunia a început. Telefoane de intrat în direct la radio, camere de televiziune în faţa casei, jurlalişti cîtă frunză şi iarbă, SMS-uri de la persoane de care nu mai auzisem nimic de mai bine de cinci ani, Facebook plin. Eu, Ivan Fernandez Anaya, atlet basc de 24 de ani, ce făcusem să merit asta? Corect, băteam la porţile naţionalei iberice de cros, se zicea chiar că am ceva talent, dar ce mare vedetă eram?”.
Cursă la şapte grade
“Cu o zi în urmă, mă băgasem la Cros de Burlada, ediţia 2012. Mă ştiţi, nu prea le am cu chestiile astea populare. Niciodată n-am reuşit să mă concentrez la ele. Acum, mi-am zis: «Ivane, haide, tată, să araţi ce poţi!». Ne-am apucat de treabă la 13:00. Atunci s-a dat startul. M-am uitat la termometru: şapte grade şi ploaie uşoară. Mi Dios, vreme perfectă pentru alergat! Lume bună. La doi paşi de mine, Daniel Mateo. Ceva mai încolo, Tony Etxeberria, Eliseo Martin, şmecherii pe proba asta. Şi Abel Mutai, kenyanul medaliat cu bronz la 3.000 metri. Obstacole, la Olimpiada de la Londra. Hai, ca să n-o mai lungim! Pînă pe la 5.000 de metri, am mers umăr la umăr un grup de opt persoane. Atunci, cu vreo două ture înainte de finiş, Abel a decis să accelereze. M-am întrebat: «De ce nu? Hai să încerc să mă trag după el». Vreo patru kilometri i-am ţinut trena. Avea cinci metri avans, reduceam niţel, iar s
