Ma tot intreb de ce, dupa 23 de ani de la eliberarea de Ceausescu, continuam sa dam atentie cu precadere tensiunii din zona politica. De la foamea nestavilita de libertatea cuvantului, din anii ’90, cand lumea facea cozi la chioscuri pentru a prinde ziarele dorite, publicul si-a translatat obiceiul de consum catre televiziune, desigur, impins de la spate si de criza globala a presei scrise.
Totusi, nevoia de a citi ziare pe rupte, dupa Revolutie, avea o justificare certa: dupa 45 de ani de blocaj informational si caluse in gurile libere, romanii aveau toate motivele sa dea buzna la ziare – atunci pe piata TV nu exista decat TVR si cateva mici tentative private, gen SOTI sau Tele 7 ABC. Astazi, cand ziarele aproape au disparut, televiziunile sunt la fiecare colt de strada, si toate au clienti din belsug.
Romanul a devenit o specie de gura casca inarmat cu telecomanda, al carui creier este racordat la mintile celor care-i furnizeaza mesaje subtile sau pe fata din studiourile TV. Nu am statistici pe masa, dar sunt convins ca mare parte dintre votantii de azi sunt consumatori inraiti de televiziune. Utilizatorii de internet, tinerii, angajatii firmelor private din cladirile de birouri echilibreaza informatia si cu sursele din spatiul virtual, dar, in general, ei nu voteaza masiv. Asa se face ca destinul nostru, al tuturor, este decis astazi mai mult de catre teledependenti.
Ca sa nu pierd ideea din prima faza, politica ramane principalul magnet pentru teleromanul liber. Talk show-urile despre eternul scandal politic, asezonate cu manipularile caracteristice fiecarei televiziuni in parte, fac parte din meniul zilnic al pasionatilor genului. De la razboiul Coposu-Iliescu, la batalia Ponta-Basescu, singurul lucru care s-a schimbat au fost personajele. Balciul a continuat voluptos pe ecrane, cu actori diferiti, de la mandat la mandat. Rezultatul se cheama
