Înainte

Cu o zi înaintea izbucnirii revoluției în Timișoara, în ultima zi de școală, unul dintre colegi îmi spunea că se strânseseră oameni care aprindeau lumânări în fața locuinței lui Tökés László. Evident, am dat din mână a neîncredere; în mod sigur acestea erau doar zvonuri, precum multe altele anterioare; așa ceva era desigur imposibil: să se adune lume pe stradă într-un fel de protest public.

Lumea în care trăiam noi atunci nu avea sfârșit. O lume a barierelor și a penuriei, cu frontiere închise, cu curentul care ”se lua” două ore pe zi, cu cozile lungi la orice produs relevant, cu diminețile petrecute la rând la lapte, cu întreaga familie (un litru de persoană), cu rata de douăzecișiceva litri de benzină pe lună (pentru care se stătea zile în șir), cu pâinea pe care o duceam bunicilor la sat pentru că brutăria locală se închisese (iar ei nu puteau cumpăra de la Timișoara), cu apa caldă care venea doar seara (dacă venea), și așa mai departe. O lume a fricii și minciunii, cu bancuri șoptite pe ascuns, în familie, cu perdelele luate din geamurile restaurantelor, pentru ca totul să fie public, cu lecțiile de comunism științific la liceu, pe care cu toții le uram și de care ne băteam joc, dar de care ne temeam, cu Europa Liberă și Vocea Americii ascultate pe ascuns la radio, cu teama părinților ca voi spune ceva nepotrivit, poate vreun banc politic, când îl luasem în mașină pe acel milițian care făcea autostopul între sate, cu istoriile secrete ale fiecărei familii (prieteni fugiți ”dincolo”, rudă chemată la Securitate, tată ținut o noapte și lovit, tot de Securitate, bunici deportați în lagăre), cu ziare de necitit, cu televiziune redusă la două ore de vizite în Egipt ale lui Ceaușescu, cu opresiva omniprezență a conducătorului – și, mai ales, cu falsitate, falsitate și minciună, și cu violenta oprimare de către regim a vieții normale, a tot ce era natur