Oricât de ameninţaţi ar fi de toate nenorocirile, românii ştiu să se bucure de sărbători. Observând această generală efuziune, exploatată şi încurajată consistent de agenţii economici şi de firmele de publicitate, aproape că nici nu-ţi mai vine să răscoleşti, cu reci instrumente socio-antropologice, raţiunile sau, mai corect spus, i-raţiunile care-i mână gregar spre magazine şi pieţele de brazi. Sunt purtaţi desigur de o dorinţă înălţătoare de a dărui, de energia sacră a Naşterii Domnului, dar şi de mai sincera plăcere seculară de a schimba griul comun al vieţii cotidiene cu mai optimistele roşu, alb şi verde.

Cu toate eforturile marilor sondaje sociologice implementate pentru întregul spaţiu european cu scopul de a identifica şi măsura valorile religioase ale europenilor şi pentru a explica, de pildă, ce alimentează alerta lor sărbătorească, mulţi cercetători au ajuns la concluzia că e greu de stabilit diagnostice în grup pentru acest domeniu evaziv. Puţine forcepsuri analitice aduc la suprafaţă mecanismul numit puterea obişnuinţei sau memorie colectivă. Una dintre discuţiile frecvente asupra religiozităţii europene este centrată tocmai pe ideea de amnezie colectivă în acest câmp al spiritului, corelată cu o paradoxală supravieţuire a comportamentelor rituale, chiar în lipsa informării lor de un substrat al credinţelor asumate conştient (A sărbători fără a putea să explici ce anume sărbătoreşti ; a te închina fără a şti de ce te închini ; a te ruga, fără a şti cui te rogi.) În multe societăţi religioase europene, religia rămâne un obiect de muzeu tolerat nostalgic. Antropologia cognitivă a religiei a propus soluţia să gândim religiozitatea ca pe un fenomen menţinut în viaţă nu de forţa emoţională a experienţei religioase sau de transformările spirituale interioare pe care ni le oferă, ci ca pe o energie direct proporţională cu numărul de ocurenţe, de repet