Micuţă, slabă, energică, uşor aplecată în faţă, cu o figură prelungă, cu basma şi un păr alb şi atât de frumos, bogat şi ondulat, mamaia mea era minunată. De mai bine de doi ani, în preajma sărbătorilor, îmi trec prin minte imagini ale copilăriei.

Mamaia nu mai este de câţiva ani, însă mi-a lăsat emoţii şi sentimente şi mângâieri care-mi aduc multă căldură şi lumină în suflet.

Trăistuţa noastră

Am o mulţime de amintiri de atunci până să merg la şcoală, apoi din vacanţe. În Ajunul Crăciunului mergeam la colindat prin sat. Eu şi mamaia. Doar o dată după ce mai crescusem, am mers cu ceilalţi copii, în rest colindam amândouă. Exista un ritual anume care începea de cu seara. Copila avea nevoie de trăistuţă în care să îndese ce primea de la vecini, întotdeauna mere, nuci şi covrigi. Dintr-un ştergar colorat, mamaia îmi cosea o trăistuţă. Îi potriveam aţa în ac (eram faimoasă atunci pentru răbdarea pe care o aveam şi pe care am pierdut-o pe măsură ce au trecut anii), îl împăturea în două, îi cosea marginile, apoi aşeza o toartă şi din mânile ei minunate ieşea trăistuţa mea. Trezitul era un chin. Nu mă deştepta chiar cu noaptea-n cap, mă lăsa să mai fur puţin somn. Dar cine mai putea să doarmă pentru că ne colindau deja copiii din sat. Dimineaţa era frig, iar afurista de sobă parcă-mi făcea în ciudă şi uita să dea căldură. O învăţa mamaia minte, două-trei lemne şi gata. Abia atunci îmi scoteam nasul de sub plapumă. Mă îmbrăca rapid cu hainele puse lângă sobă, ca să nu răcească fata, îmi aşeza trăistuţa de gât şi plecam amândouă prin vecini. Media era cam de zece case pentru că nu îi colindam pe toţi. Aveam preferinţele mele. Şi mamaia la fel. Ne lua ceva timp pentru că nu doar cântam, primeam darurile şi plecam. Nu, acolo se stătea şi la vorbă că doar era o dimineaţă mai puţin obişnuită. De obicei ne întâmpinau femeile casei care mă lăsau să aleg di