Nu i-am spus niciodată „bunic“ sau „tataia“, pentru că în zona Munţilor Apuseni, unde stăteau părinţii tatălui meu, bunicilor li se zice „moşu’“ şi „buna“ (pentru cineva care nu are nicio legătură cu partea aceea a Ardealului, îmi dau seama că apelativele ăstea pot părea ridicole, dar eu m-am obişnuit cu ele şi le consider absolut fireşti).

Omora viperele fără să clipească În mod sigur, moşu’ a fost un om care le-a făcut destule probleme celor din jurul lui. Poate că a fost chiar un ticălos. Asta pot să presupun cu mintea de acum, că atunci când eram mic nu aveam cum să-mi dau seama de acest lucru. Mă duceam rar la bunicii din Apuseni, din cauza distanţei, şi asta făcea să mă gândesc mereu cu nostalgie la ei şi la locurile de-acolo. Cu buna nu aveam o relaţie cine ştie ce. Mi-o amintesc doar că trebăluia toată ziua prin curte sau în bucătărie şi că petrecea mult timp în faţa icoanelor. La moşu’, în schimb, ţineam foarte mult. Mă duceam cu el la pescuit, vizitam peşterile din zonă, îl însoţeam la coasă, la fân sau când mergea cu vacile – iar acestea erau pentru mine adevărate aventuri. Totul era fascinant la el: era un om hâtru şi direct, ştia o groază de locuri minunate prin munţii ăia calcaroşi, nu se pierdea niciodată cu firea şi, de exemplu, omora fără să clipească viperele pe care le întâlneai aproape la tot pasul pe-acolo. Mult mai târziu am aflat că principala lui problemă era băutura. Aşa cum, tot foarte târziu, mi-au spus ai mei că buna nu murise de inimă, aşa cum ştiam eu, ci se sinucisese. Femeie simplă şi evlavioasă, ea îl suportase o viaţă întreagă, până când, pe la cincizeci şi ceva de ani, i s-a umplut paharul şi l-a dat pe gât. Al ei nu era cu alcool, ci cu nişte otravă pe care le-o dusese taică-meu să stropească pomii.

Fără pic de alcool După moartea bunei, moşu’ a decăzut şi mai mult. Când s-a mai dus taică-meu să-l vadă, l-a găsit într