Vorbind despre aspiratiile traditiei noastre adanc europene, sugerez a se tine seama de faptul ca pana si filorusismul celor care l-au continuat pe Cantemir era o aplecare catre marele europenism de la Sankt Petersburg, cu nobilimea palatelor venind dinspre Versailles sau barocul Elisabetan si stiintele confirmate prin Academia de la Berlin; nicidecum catre asiatismul respirat intre zidurile Kremlinului. E vorba de aspiratii consecvent pastrate in suflet, care s-au directionat mereu spre vestul ce insemna democratie, ajungand pentru noi pana la perpetua speranta cu „vin americanii”.

Din acest motiv, marele semn de intrebare pe care il pun prin titlul de mai sus, pe masura ce privesc „pozele de familie” ale summiturilor europene asteptand sa se inalte din ele, asa cum se inalta odata, intransigenta si neconcesiva fata de destinul tarii sale, statura lui De Gaulle; cum se contura, marcata de raspunderea pentru viitorul tarii sale raspunzatoare de fanatismele trecutului, convingatoarea figura a lui Adenauer; cum convingea strategic trabucul lui Churchill invaluindu-ne-n certitudinile de dialog rezultat din propriul parlamentarism cu care Albionul isi avansa in omenire politicile pragmatice. Si cum, pe langa ei, se afirma generatia venind din rezistenta a carei solidaritate in scop salvator international o indreptase dupa razboi spre o doctrina in care se regaseau cele mai diverse forme de opinie publica, indiferent de modul cum le periclitase conflagratia.

Privind conclavul politicienilor europeni de azi, astept un semn prin care - dintre priceperile procedurale cu care ei isi dramuiesc avantajele incat sa fie ceva si pentru neofiti ca noi - va izbucni o idee politica majora care sa poata da certituni unor populatii debusolate si de propriul lor trecut si de criza comuna. O idee care sa distruga complexele de adaptare dand un tel de reconstructie social