Cum adică să-mi deschid un blog? Pot să-mi dau cu părerea aşa, pur şi simplu, nu trebuie să coroborez nişte probe?Ce-aş putea să scriu eu pe un blog? Cum să trec peste rigida gramatică a unui rechizitoriu, a unor ordonanţe sau rezoluţii? Cine a mai auzit vreodată de combinaţia asta, procuror-blogger?

Când o veche prietenă, jurnalistă, a venit cu ideea de a-mi deschide un blog am crezut iniţial că trebuie să fie vreo glumă apoi, când am realizat că vorbeşte serios, am privit-o, recunosc, cu destul scepticism. E greu de înţeles pentru cineva din afara meseriei, dar unui procuror îi poate veni greu uneori să treacă peste anumite bariere impuse, unde altundeva, în şcolile de drept şi perfecţionate prin rămânerea în anchilozare, de-a lungul timpului petrecut în anchete sau în sălile instanţelor.

Realitatea este că nu-i deloc uşor să fii şi procuror şi blogger în acelaşi timp. Asta pentru că, odată ce ai optat să fii procuror, realizezi că dincolo de partea pasionantă şi uneori spectaculoasă a cercetărilor eşti condus, vrând-nevrând, inclusiv către o zonă mai puţin plăcută, a autocenzurii, derivând din interdicţiile şi incompatibilităţile pe care ţi le impun legile statutului profesional. Doar cel pus în situaţii concrete de natura acestora le poate desluşi cu adevărat sensul, cum altfel decât resimţindu-le, deseori, încorsetarea.

Mai concret, n-o să scriu niciodată de politică, politicieni sau partide politice, în general n-o să exprim nicio opinie politică. Nu că aş fi avut vreodată în intenţie să fac asta, domeniul nu te poate pasiona decât în măsura în care găseşti oameni dispuşi la adevăruri, dar legea îmi interzice să fac politică şi chiar sunt bucuros că am o asemenea interdicţie.

Apoi, n-o să fac niciodată referire la dosare aflate în curs de soluţionare, indiferent de stadiul procesual. N-am voie. Interdicţia vizează nu doar propriile dosar